Important

M-am trezit cu vorbe în cap.

Vocea care îmi umple golul minții, are chef de monologuri uneori:

Obișnuiește-te cu ideea că nu ești importantă pentru nimeni și nu îți face din asta motive de lamentare! Ia-o ca atare și mergi înainte.

Ce înseamnă înainte? Habar nu am! Uneori a merge înainte, constă în a face câțiva pași înapoi și a-ți reevalua principiile, acțiunile, dorințele, sentimentele…

Obișnuiește-te cu ideea că nu ești importantă pentru nimeni, pentru că asta te va scuti de toate bătăile de cap inutile, de toate scenariile și de toate așteptările pe care le proiectezi la nesfârșit, fără să ai parte de vreo materializare fabuloasă în ceea ce le privește, pentru că viața a bătut dintotdeauna filmul.

Okay? Okay! Acum că te-ai obișnuit cu ideea că nu ești importantă pentru nimeni, fă din tine o prioritate și dă-ți tu importanță. De ce?!? Pentru că poți! Și măcar este realizabil.

Unii ar numi asta egoism, dar ce-ți pasă? Am stabilit deja că nu ești importantă pentru alții, așa că se merită să îți irosești energia cu ce gândesc ei despre tine, cu etichetele pe care ți le pun?

Nu!

Mergi înainte. Ești tu cu tine. Restul oamenilor au rol decorativ. Sunt degeaba, cu alte cuvinte. Iar tu ești degeaba pentru ei.

Obișnuiește-te cu ideea că…

Gata, voce din capul meu! Piua! Am înțeles. Nu sunt importantă pentru nimeni, și dacă voi continua să visez la cai verzi pe pereți, o să rămân neimportantă pentru eternitate, așa că a venit momentul să îmi dau singură importanță!

Sunt obișnuită, gata!

M-am ridicat din pat și mi-am văzut reflexia mirobolantă în oglinda situată chiar pe peretele de la capătul patului.

Am pufnit în râs când m-am auzit rostind cu vocea mea de om abia trezit din somn:

IMPORTANTO! Muah! Muah!

Mi-am făcut singură cu ochiul în oglindă, apoi am dat fuga la bucătărie să îmi fac o cafea, să mă trezesc pe bune.

Se simte bine să fiu importantă pentru mine.

Now no one else matters.

In and out.

Divided

Mă plimb cu Terra în jurul Soarelui de mai bine de un sfert de secol, iar gândul că anii trec cu o rapiditate atât de mare, ajunge să mă copleșească din ce în ce mai des.

Nu știu când am pierdut contabilitatea timpului, dar știu că uneori, când închid ochii, ajung undeva departe în trecut, într-un moment din copilăria mea pe care îl petreceam în dormitorul apartamentului din Constanța, în care am locuit cu famila în primii șapte ani de viață.

În acea amintire îndepărtată care îmi dă impresia că s-a întâmplat ieri, eu și sora mea mai mare ne băteam pe mama, care stătea în pat, între noi două. Eu și E, fiind amândouă extrem de posesive în ceea ce o privește pe femeia care ne-a dat viață, am stabilit de comun acord să o împărțim pe mama în două, astfel încât, fiecare să aibă jumătatea ei. Ne-am interzis reciproc să atingem partea care nu ne aparține, dar între noi fie vorba, eu aș fi împărțit cu bucurie jumătatea mea de mamă cu sora mea, pentru că o iubeam și o admiram atât de mult, încât aș fi făcut orice pentru a-i intra în grații. Ea, însă, nu era dispusă să încalce normele adoptate, așa că de fiecare dată când se întâmpla să îi încalc teritoriul, mă ataca. Bineînțeles că eu ripostam, iar atunci ambele tabere intrau în război. Atacul se dădea asupra mamei, la propriu, pentru că ea era la mijloc. Noi, fetițe răzgâiate, încercând să ne apărăm teritoriile pe care le consideram a fi ale fiecăreia de drept, sfârșeam prin a o bate pe mama, care încasa loviturile noastre de palme cu o înțelegere și cu o iubire infinită, de care eu personal, nu știu dacă sunt capabilă încă, chiar dacă mă aflu acum la vârsta la care mama experimenta exact ce vă povestesc.

Amintirea aceasta îmi oferă o stare de liniște. De fiecare dată când se întâmplă să călătoresc în timp și ajung acolo, revin în prezent mai calmă, pentru că imaginea mamei de atunci mi se înfățișează precum un munte de calmitate și de iubire necondiționată care uneori face sens pentru mintea mea, iar alteori mă pune în dificultate și mă obligă să trăiesc din nou sentimentele pe care le aveam în clipa aceea, sentimente care includ teamă. Teama că aș putea încalca fără să vreau un teritoriu care nu îmi aparține și aș fi atacată pentru asta, teama că aș putea pierde oricând ceva ce îmi aparține, dacă nu sunt suficient de atentă.

De parcă aș avea eu vreun control real asupra acestei vieți…

Astăzi de dimineață, am plătit din nou un bilet dus-întors în copilărie și am ajuns iar în acel moment care obișnuiește să mă aducă în realitate mai calmă, însă aparent, am revenit în momentul prezent mai răvășită ca niciodată, pentru că mi-am dat seama că parcă lipsește ceva în amintirea mea.

Tata. Vedeți voi, dacă pe mama am împărțit-o în două, pe tata am fi fost dispuse și eu și sora mea, să îl dăm pe degeaba, oricui ar fi vrut să îl ia.

De ce? Nu știu să vă spun. Poate pentru că era absent chiar și atunci când era fizic prezent lângă noi. Poate din egoism, pentru că eram conștiente că el este cel care ne poate deposeda pe amândouă de mama, oricând vrea el… Poate din cauza mamei, care prefera să petreacă mai mult timp cu mine și cu sora mea, în loc să îi acorde și lui atenție, obișnuindu-ne astfel și pe noi să îi ignorăm existența…

Nu știu. Nu am un răspuns la asta, dar călătoria în trecut m-a adus în prezent altfel decât obișnuia să o facă de obicei.

Acum mă gândesc la oameni.

La oameni cărora le-am permis să se atașeze de mine, fără a avea intenția de a-i primi în viața mea de fapt. La oameni a căror iubire am acceptat-o fără a fi dispusă să le-o împărtășesc la rândul meu, dintr-un egoism pe care îmi este și jenă să îl recunosc.

La oameni de care m-am folosit atunci când am avut nevoie, ca apoi să îi tratez cu indiferență, oameni fața de care nu am nutrit nici măcar un pic de recunoștință.

Mă gândesc la oamenii posesivi care s-au perindat prin viața mea, și la cât de scurtă am făcut să le fie șederea, din frica de a nu ajunge în postura mamei mele de acum douăzeci de ani.

Mă gândesc la oameni și îmi dau seama că gândurile despre ei, sunt de fapt gânduri despre mine, despre fricile, rănile și sentimentele pe care am ales să le am pe parcursul vieții in interacțiunile cu ei, și chiar dacă sunt conștientă că niciunei stări și niciunui sentiment nu îi este menit să dureze o eternitate, parcă nu pot să nu le acord atenție și să le las să își facă treaba de vizitatori care vin și pleacă.

Mă gândesc la mama și mă gândesc la egoism. Mama era lipsită de ego pe vremea când eu și sora mea eram mici, și cu toate astea, ne-a permis nouă să fim egoiste și să purtăm războaie pentru ea. Cred că dacă i-am fi cerut un fierăstrău și am fi încercat să o secționăm pentru a-și lua fiecare bucata ei de mamă, nu s-ar fi împotrivit. Ne-ar fi lăsat să ne facem damblaua.

Când Dumnezeu a devenit lumea asta atât de nebună? De ce acum nu mai pot fi egoistă? De ce acum nu mai pot cere ceea ce cred că mi se cuvine? De când nu mai lupt pentru drepturile mele, fie ele și imaginare???

În ziua de azi, mi se pare că e nevoie de curaj pentru a fi egoist într-o lume care te învață că pe tine trebuie să te pui pe ultimul loc.

Mă gândesc la prea multe lucruri. Mai bine nu mă mai gândesc la nimic. Oricum nu trag nicio concluzie care să îmi lumineze întunericul minții.

Astăzi m-am dus în trecut și am rămas prea mult pe acolo, iar asta m-a făcut să îmi pară rău pentru un miliard de lucruri pe care le-am făcut și pentru un alt miliard de lucruri pe care nu le-am făcut. Nu știu pe care le regret mai tare.

A apărut din nou vocea aia în capul meu. Îmi repetă niște cuvinte de mai bine de treizeci de minute, pe un ton de profesor de filosofie bătrân:

Dacă atunci când te gândești la trecut te încearcă sentimente de regret, asta nu înseamnă că mai ai lucruri de rezolvat, ci că te afli în locul greșit. Întoarce-te în prezent! Alo, gagica! Prezentul către Laura!

O tot ignor, dar ea insistă… Nu știe, oare, că este mai ușor să te afunzi în obișnuință decât să te arunci în necunoscut?

Nu știe oare, că prezentul este periculos pentru că durează numai o secundă? Nu știe că visarea pare mai reală decât însăși realitatea?

Nu știe…

Și pisoiul ăsta de ce tot miaună lângă mine??? Taci, Bibi! Omul tău e plecat cu capul!

Râd.

Girls Gone Wild

Mă sună.

Aveam căștile în urechi, așa că am răspuns imediat.

– Vai, Laura!!! Vai! Vaaaai! Vai, Laura, Vai! Mamă, dar ce promptă ești.

Eu râd.

– Ce faci? Ce te vaiți?

– Vai, Laura!!! Ce faci?

– Livin’ la vida loca. Tu ce faci?

– Ești acasă?

– Da.

– Primești musafiri? Vai, ce stare am!

– Aoleu, ce ai pățit?

– Nu mai vorbesc cu R de patru zile și doar ce mi-a scris.

– Aha. Și?

– Și mă învârt ca titirezul în tot orașul de nervi. Conduc fără o direcție clară, numai să nu îi răspund.

Mă pufnește din nou râsul și îi spun:

– Hai, treci la consiliere, că doar ce mi s-a eliberat cabinetul! Abia a plecat F de la mine.

– Haha! Ea ce mai are?

– Un date inopinat cu un tip de care a fost îndrăgostită acum vreo cinci ani.

– Mor!!! Deci mor! Hahaaaa! Băi, e ceva în aer??? Ce are toată lumea? Ajung în zece minute.

– Vis! Pun de cafea? Sau îți fac un ceai? Eu dacă mai beau o cafea, voi exploda!

– Cafea, te rog! Fă-ți tu ceai.

– Ei, na! Crezi tu că dacă am cafea făcută, mă pot abține să o beau? O să explodez, aia e! Mă întorc înapoi în lumină.

– Aleluia, fata mea! Pup, pup! Să nu mă ții iar pe la ușă! Scoate-ți căștile alea din urechi, să auzi interfonul!!!

– Gata, șefa! Se execută! Toată stima! La revedere!

Închid telefonul și merg la baie doar pentru a-mi privi fața în oglindă. Râd. Râd singură și aproape că îmi vine să pup oglinda, pentru că nu m-am mai văzut de mult râzând, și parcă sunt mândră de mine.

Nu trece mult timp, că ajunge și pacienta number two.

Deschid ușa râzând și o poftesc înăuntru:

– Bună ziua! Poftiți, vă rog! Poftiți! Vă rog să îmi permiteți să vă pun poșeta în cuier, că să nu mi-o trântiți iar pe masă și să mă enervez pe Bibi pentru că vă umblă prin ea.

– O, dar ce de treabă ești! Și ce frumoasă!!! Hai, să te pup! Muah, muah.

– Merci, merci! Așa m-a făcut pe mine Universul. De treabă și frumoasă!

– Nebună ce ești!

– A, da! Și nebună! Ia, uimește-mă!

– Vai, Laura, deci nu mai pot!

– Aoleu!

– Da, mă! Ți-am spus că nu mai mergea cu R…

Am ridicat mâna dreaptă în sus, precum un polițist de la rutieră, pentru a o atenționa pe prietena mea că vreau să mă angajez în conversație, iar pentru asta, ea trebuie să se oprească din povestit. Nu de alta, dar femeia are un debit verbal nemaintâlnit de mine până la ea, iar dacă atunci când îi ies cuvintele pe gură nu o privești fix în ochi, are impresia că nu o asculți, și se oftică precum un copil de grădiniță care își scapă acadeaua pe jos.

– Stai puțin! Mergi și așează-te confortabil, iar eu pun cafea și vin imediat.

– Bine, bine!

Eu merg la bucătărie, ea intră în living.

– Aaaaa! Ce flori frumoase!!! Mmm! “You’re my Sunshine!” De unde le ai, rază de Soare?

Încep să râd și nu îi răspund la întrebare. Pun cafeaua în cești și merg și eu în living. Insistă:

– Cine ți-a luat florile, rază de Soare? Ah?

– Mama.

– Ce drăguuuuuț!

– Mama mare!

Pe mine mă pufnește râsul, iar ea mă privește de parcă ar fi un procuror care mă bănuiește de vreo infracțiune.

– Haideeee! Spune cine ți le-a luat!

Știu că este o egoistă de primă clasă și că îi place mult să își audă vocea, așa că îi apăs butonul de start, având certitudinea că în câteva secunde va uita de existența florilor:

– R. Ce s-a întâmplat cu el?

Lucrurile s-au întâmplat exact așa cum am anticipat. Și-a întors privirea de la flori, s-a așezat pe canapea picior peste picior și și-a luat postura de cucoană nevorbită care vrea să acapareze atenția întregii lumi, doar că de această dată, o priveam numai eu.

– Da. Ți-am spus că nu mai mergea cu el. În ultima vreme, ne chinuiam să ne suportăm unul pe celălalt.

Tace pentru câteva clipe și privește în gol, cu capul în jos, băgat adânc între umeri.

Tac și eu. Îi dau timp să își pună gândurile în ordine.

– Am făcut tot ce mi-a stat în putere să duc relația asta mai departe! Tot, Laura! Tot! Acum patru zile ne-am văzut pe seară la un restaurant și mi-a spus că el nu este fericit. L-am întrebat de ce, dar mi-a spus că nu știe, apoi am stat ca doi proști unul lângă celălalt, fără să scoatem vreun cuvânt. Eu nu știam ce să spun. Mă gândeam… Bine, bine. Ești nefericit. Dar ești nefericit din cauza mea? Spune-mi, dracului, ce îți trebuie să fii fericit, că mă dau peste cap, numai să îți găsești tu fericirea! Dar nu! Nu a spus nimic vreme de mai bine de jumătate de oră, iar eu nu am putut să scot niciun cuvânt, pentru că nu știam cum va interpreta el ceea ce gândeam eu, așa că am stat în tăcere până când a deschis el din nou gura și mi-a spus foarte nonșalant: “Cred că asta a fost.” S-a ridicat de pe scaun, a pus niște bani pe masă, m-a bătut peste umăr de parcă aș fi fost cel mai bun tovarăș al lui, nu iubită-sa de doi ani jumate, s-a mai uitat puțin la mine, apoi mi-a spus: “Pa! Ai grijă!” și a plecat.

S-a oprit din vorbit și se uita la mine, așa că am luat cuvântul.

– Super. Și tu nu ai mai zis nimic?

– Nu. După ce l-am întrebat de ce nu este fericit, am tăcut. Ce rahat puteam să îi mai zic? Apoi m-am uitat lung după el și încercam să îmi dau seama ce se întâmplă de fapt, pentru că am rămas șocată când mi-a spus că asta a fost. A! Și nota a fost aproape o sută de lei, dar el a lăsat trei sute pe masă. Nu am înțeles de ce. Mi-a lăsat tips pentru despărțire? Și-a imaginat că o să rămân la masă toată seara și o să mă îmbăt? Nu știu ce a fost în mintea lui. Dar am luat restul de bani, haha! Așaaaaa. Și nu am mai vorbit de atunci. Eu nu am mai zis nimic, el nu a mai zis nimic. Am bocit în seara aia de ziceai că am murit eu, și nu alta, dar după, am fost bine! Băi, prea bine pentru o despărțire! M-am dus la birou și în week-end, numai să îmi țin mintea ocupată! Și ce crezi? Astăzi mi-a trimis mesaj.

Își ia telefonul de pe masă și intră în mesajul primit. Citește cu voce tare:

– Ce faci, iubita?

Apoi îmi întinde telefonul.

– Te cred pe cuvânt. Nu trebuie să îmi arăți.

– Băi, Laura!!! M-au apucat toți dracii când am văzut mesajul! Îmi venea să îi scriu: Bă, băiatule, ai amnezie, ce p#%a mea??? Iubita??? Mi-ai dat papucii, băi prostule! Ești nefericit! Ai uitat? Băga-mi-aș p#%a în fericirea ta!!! Iartă-mă, te rog, dar nu mai pot!

– Stai calmă! The show is all yours!

– Băi, Laura! Ăsta este labil psihic! Cum poți, mă, tu, ca bărbat, să îmi dai papucii, apoi să te comporți ca și cum nimic nu s-a întâmplat? Ca și cum nu m-a durut în p#%a mea că ai plecat ca un prost și m-ai lăsat cu ochii în bec la restaurant? Cum?!?

Am pufnit în râs, pentru că expresiile feței prietenei mele semănau cu cele ale lui Jim Carrey într-un film al cărui nume nu mi-l amintesc, dar știu sigur că se strâmba ca toate cele. Era toată uimită și vizibil nervoasă.

– Sorry că râd, dar ești prea haioasă! Păi și? De ce nu i-ai scris?

– Ei, că nu aveam cum să îi scriu așa!

– De ce nu, dacă tu așa gândeai? Îl menajezi, sau ce?

– Nu că îl menajez, dar nu vreau să creadă că sunt nebună!

– De ce să creadă că ești nebună? Pentru că îi spui ce gândești cu adevărat?

– Nu știu.

– Cum te-ai simți dacă i-ai trimite ca răspuns ce ai gândit?

– Nu știu. Cred că puternică.

– Aha.

– Curajoasă, de fapt!

– Și? În programarea minții tale este greșit să fii puternică sau curajoasă?

– Nu este greșit, nu! Doar că vreau să păstrez relația cu el la un nivel diplomatic! Nu vreau să îl înjur, chiar dacă îmi vine.

– Aha. Deci vrei să îți păstrezi APARENȚA de femeie “diplomată”, chiar dacă nu ești. Am înțeles.

– Nu, mă. Nu! Vreau numai să îi vorbesc frumos!

– Chiar dacă îți vine natural să îl înjuri?

– Da.

– De ce?

– Pentru că așa sunt eu.

– Cum așa?

– Diplomată.

– Dar diplomația ta nu este reală. Doar ce l-ai înjurat. Părerea ta despre el, este, din ce am înțeles eu, că este labil psihic. Și nici nu îl crezi suficient de bărbat, pentru că s-a despărțit de tine. Cred că ar trebui să îl apreciezi, pentru că spre deosebire de tine, a fost sincer și ți-a spus ce a gândit. Și cred eu, că a avut nevoie de curaj pentru a face asta.

– Păi și ce vrei acum? Să îl înjur???

– Eu nu vreau nimic. Întrebarea este, ce vrei tu?

– Vreau să îi spun că este un handicapat, în p#%a mea!!! Să îi spun că m-a durut! Că m-am dat peste cap de fiecare dată pentru el, iar pe el l-a durut în cur de mine și mi-a dat papucii pentru că nu este în stare să fie fericit! Iartă-mă!

A început să plângă.

Eu stăteam pe fotoliu și o priveam de parcă aș fi fost insensibilitatea întruchipată. Lacrimile ei nu îmi dădeau nicio emoție. Prietena care a fost la mine înaintea ei, a reușit să îmi facă pielea ca de găină cu ceea ce mi-a povestit, însă smiorcaiala lui A, nu mi-a trezit nimic. Nici măcar mila, pentru că mă uitam la ea și mă vedeam pe mine, iar asta mă enerva la culme!

– De ce plângi?

– Pentru că sunt o vacă! Dă-mi un șervețel, te rog!

– Nu am. Mergi și ia-ți hârtie igienică de la baie!

S-a ridicat de pe canapea și a mers la baie, apoi a revenit în living, și mi-a propus să mergem să fumăm o țigară.

Ne-am pus hainele pe noi și am ieșit pe terasă.

– Sunt pro diplomație, să știi! Sunt întrutotul de acord cu tine! Nu putem să înjurăm oamenii, pentru că riscăm să ne stricăm imaginea. Imaginea pe care încercăm să o afișăm, și pe care oricum nimeni nu o percepe, de fapt, așa cum ne închipuim, pentru că oamenii văd în noi numai ceea ce recunosc din ei înșiși! Cred totuși, că dacă vrei să menții discuția pe linia diplomației, îi poți spune cum te-a făcut comportamentul lui să te simți. Și este foarte important să faci asta, pentru că doar așa îți poți regla conturile interioare. Este important să scoți afară tot ceea ce te roade!!! Altfel, vei fi în conflict tu cu tine, și mai devreme sau mai târziu, vei răbufni. Și cel mai probabil, o vei face cu o persoană care nu merită asta! Vei face în așa fel, încât să îți creezi conjunctura potrivită pentru a exprima starea pe care o ai acum, iar lucrul acesta poate răni niște oameni nevinovați. Asta îți dorești? Și de ce faci pe indiferenta cu R și vrei să creadă despre tine că ești foarte bine, când de fapt nu ești? De ce să creadă că îl respecți, când tu de fapt îți bagi ce n-ai când vorbești despre el?

– Nu… Adevărul este că vreau să îl înjur! Vreau să îl înjur atât de tare, că simt că dacă nu o fac, îmi explodează capul!

– Cum vrei să îl înjuri?

O pufnește râsul:

– Cu p#%a, cu morți, cu mă-sa, cu tot ce există în lumea asta! Haha!

– Mă-sa ce vină are, săraca?

– Păi are! Are, că l-a făcut! Că dacă nu era mă-sa, planeta asta avea un prost în minus pe ea!

– Biata femeie! Zici că l-a făcut singură… Ia-te și de ta-su, în cazul ăsta!

– Nu, că ta-su a murit.

– Aha. Și? Hai, fii mai specifică! Cum l-ai înjura?

– Nu știu! I-aș spune să se ducă în p#%a mea.

– Deci eu cred că femeile au inventat această înjurătură!

– Nu este exclus! Îmi vine să urlu!!!

– Dă-i drumul!

– Nu, că îti voi speria vecinii!

– Și ce dacă? Oricum mă mut…

– Cum adică te muți? Unde te muți?

– La mare, la Soare!

– Nuuu! Te muți în Constanța?

– Nu. Altă mare, același Soare, haha!

– Unde? Pleci din țară? Lauraaaa, unde pleci? Nu pleca!!!

– Tu nu aveai un om de înjurat?

– Ba da! Mă duc să îmi iau telefonul și îl înjur! Pe cuvântul meu de onoare, dacă nu îl înjur!

– Aha.

Eu îmi mai aprind o țigară, ea intră în casă după telefon. În câteva secunde apare din nou pe balcon, râzând, dar vizibil nervoasă.

– Mi-a mai trimis un mesaj, prostu’!!! Cică “Iubita, mă ignori?” Marș, mă! Marș, în p#%a mea, că nu mai sunt iubita ta, prostule!

Urla la telefon, de parcă aceasta ar fi avut vreo vină.

Eu încep să râd, ea trântește telefonul pe pervaz, apoi își aprinde o țigară.

– Știi care este greșeala pe care o fac cei mai mulți bărbați? Își imaginează că fericirea lor este datoria femeilor. Și știi care este greșeala pe care o fac cele mai multe femei? Cred că fericirea bărbaților este datoria lor.

– Mda…

– În realitate, lucrurile nu stau așa! Fiecare om este responsabil pentru fericirea lui. Punct. Un om care nu și-a descoperit fericirea din interiorul lui, nu va fi capabil să o primească de la altul, chiar dacă acela i-o pune la dispoziție. Și noi, femeile, mai facem o greșeală. Eu, în special! Și tu, aparent. Nu spunem ceea ce gândim. De ce nu spunem ceea ce gândim? De frică! Ne este teamă că vom fi respinse dacă vom fi reale, așa că umflăm o aparență, doar de dragul umflatului… Doar că nu poți umfla nimic la nesfârșit. Până la urmă, ceea ce este umflat, va exploda. Și atunci să vezi…

– Tu ți-ai înjurat vreodată iubitul?

– În gând, de miliarde de ori pe secundă! În realitate, doar când am fost sigură că nu voi regreta după aceea.

– Adică?

– Adică mi-am analizat impulsul de a înjura, și când am fost sigură că îmi pot asuma faptul de a înjura și consecințele lui, mi-am dat frâu liber și am scos tot din mine! Tot! I-am jignit toți strămoșii, iar pe el l-am redus la nimic. A trebuit să fac asta pentru a-mi da seama că de fapt nu este despre el, ci despre mine. Și de atunci nu am mai înjurat. M-am vindecat de Tourette.

– Și el ce a zis?

– M-a luat în brațe după ce am terminat și mi-a spus că mă iubește, apoi a completat cu “AȘA CUM EȘTI!”

– Mda. Tu ești norocoasă, Laura! Al meu este un prost.

– Asta este bine. Să știi că pe mine proștii m-au surprins cel mai plăcut până acum. Și ce, tu ești prea deșteaptă?

– Heeeei!

– Ce? Ești?

– Nu. Eu sunt mai proastă decât el.

– Păi vezi?

După o altă criză de râs, am intrat în casă și prietena mea i-a răspuns bărbatului din viața ei: Despărțirea noastră nu include și renunțarea la modul în care mă alintai pe parcursul relației?

El i-a răspuns cu: Îmi este dor de tine!

Ea și-a făcut curaj și i-a trimis exact ce a gândit: Du-te în p#%a mea de prost, că m-ai făcut să sufăr!

El a sunat-o, iar ea a râs pe tot parcursul conversației și l-a înjurat încontinuu, apoi a plecat să îl întâlnească.

Eu am rămas acasă și am meditat la simplitatea vieții.

Am ajuns din nou la concluzia că totul este așa cum este, că oamenii pleacă, dar mereu se întorc, iar iubirea nu este despre fluturi în stomac, despre floricele sau cuvinte pompoase, ci despre răbdare și acceptare.

Răbdare să o dai, răbdare să o primești, și acceptarea ta ca om, exact așa cum ești.

In and out.

Forgiveness

Într-o zi îmi voi face curaj să te iert.

Nu știu când, dar într-o zi, sigur o să am curaj! Cred… Sper!

Într-o zi te voi ierta pentru neputința ta de a îmi face viața frumoasă. Poate că aceea va fi ziua în care voi face mai mult decât să înțeleg că până și ceea ce este urât are frumusețe.

Într-o zi mă voi trezi împăcată cu gândul că meriți să te iert. Poate că aceea va fi ziua în care voi știi deja că și ceea ce pare că nu merită, are meritul său.

Într-o zi te voi ierta pentru că ești așa cum ești și nu ești altfel. Poate că aceea va fi ziua în care voi iubi existența, ziua în care a fi, nu va mai avea nevoie de alte cuvinte alăturate.

Într-o zi îți voi ierta până și obsesiile. Poate că aceea va fi ziua în care voi gusta libertatea pentru întâia oară și îi voi permite vieții să curgă prin mine, încetând astfel să o las să se scurgă din mine.

Într-o zi îți voi ierta limitările. Poate că aceea va fi ziua în care voi acorda credit încercării și voi renunța la așteptări.

Într-o zi îți voi ierta egoismul. Poate că aceea va fi ziua în care voi conștientiza că a da, este totuna cu a avea în limbajul Universului.

Într-o zi îți voi ierta lenea. Poate că aceea va fi ziua în care voi accepta că acțiunile mai lasă și un gust amar din când în când, dar și acesta are rostul lui, iar combinațiile de dulce nu durează la nesfârșit, oricât de mult mi-aș dori asta.

Într-o zi îți voi ierta visele derulate la nesfârșit, proiecțiile repetate ale trecutului și imaginarea viitorului. Poate că aceea va fi ziua în care voi prinde rădăcini în prezent și voi accepta realitatea așa cum este, fără să mai fie nevoie să îți suport artificiile.

Într-o zi îți voi ierta glumele proaste. Poate că aceea va fi ziua în care nu voi mai râde atunci când îmi vine să plâng și le voi permite lacrimilor să îmi spele suferința.

Într-o zi îți voi ierta iubirea. Poate că aceea va fi ziua în care voi fi suficient de puternică încât să suport intensitatea urii, transcendând-o astfel și permițându-i să îmi reveleze plentitudinea iubirii.

Într-o zi îți voi ierta teama de a ierta! Aceea va fi ziua în care voi avea curaj. Aceea va fi ziua în care mă voi accepta ca și întreg, ziua în care tu îți vei juca rolul într-o manieră supusă, lăsând în urmă atitudinea de dictator suprem. Aceea va fi ziua în care armonia va defini întregul ce suntem, ziua în care tu nu vei fi un eu, ci doar vei fi.

Într-o zi voi cădea la pace cu tine, căci tu ești eu, iar eu sunt tu.

No Love

M-am trezit dintr-un somn scurt, parcă insuficient, dar totuși odihnitor.

Ce ciudățenie o mai fi și asta? Să nu pot să dorm pentru că sunt incapabilă să îmi fac ordine în gânduri, să adorm până la urmă și să mă trezesc după câteva ore, prea puține, chiar la răsăritul Soarelui, cu ceva citat despre dragoste în cap, pe care habar nu am de unde îl știu.

M-am ridicat de pe canapeaua din living pe care am adormit aseară, i-am zâmbit pisoiului, l-am smotocit puțin, apoi am mers la bucătărie și am pus un ibric de apă la fiert pentru cafea, ca să constat apoi că nu mai am cafea.

Dragostea încă era în capul meu, iar eu nu știam de unde să o apuc, sau cum să o scot de acolo, mai degrabă.

M-am învârtit puțin prin casă, acaparată toată de gânduri.

Astăzi o să fie Soare pe cer. Oare Soarele îmi va încălzi și sufletul? Starea? Viața? Ceva, orice? Curul, poate?!? Nu mai am nici apă. O să beau vodkă, aia e! Râd. Luna dragostei, auzi la ei! Din cauza asta mă gândesc eu la dragoste, pentru că peste tot pe unde merg, văd inimi, inimioare, sau citate de genul “Spune-i persoanei iubite că o iubești.” Păi dacă este persoana iubită, nu știe deja? Mai are nevoie să îi și spui? Luna dragostei. Dragoste. Luna, mă, luna! Că o oră de dragoste, nu le mai ajunge! Vor o lună oamenii.

M-am proptit în fața unei ferestre din living și am urmărit cum Soarele își face apariția de după o clădire.

Am zâmbit când l-am văzut și am rostit cu voce tare: Hello, Sun! I love you, Sun!

După câteva minute de uitat la Soare, mi-am întors privirea către interiorul camerei și am constatat că sunt aproape oarbă. Totul era atât de alb și atât de negru în același timp, că pentru o clipă am crezut că m-am teleportat undeva la granița dintre Iad și Rai.

Pisoiul meu trebuie să fi simțit că vederea nu mă ajută, pentru că a început să miaune și l-am simțit cum se atinge de piciorul meu stâng.

M-am așezat în poziție turcească pe covor și am început să îi vorbesc și să îl mângâi.

Este luna dragostei, bă, Bibi, bă! Luna dragostei! Ce crezi despre asta? Este un bullshit, nu? Așa zic și eu! Ce păcat că nu poți să îmi cumperi flori. Ai fi fost masculul ideal. De iubit mă iubești, afecțiune îmi dai, dormi cu mine în fiecare seară, îmi ții de cald și la propriu și la figurat, mă privești de parcă aș fi cel puțin ruptă din Soare și nu îmi faci niciodată morală pentru că sunt prea puțin nu știu cum și prea mult altfel. Of, dacă mi-ai putea spune să și tac…

După ce mi-a revenit vederea, am cercetat camera cu privirea atât de atent, de ziceai că îmi caut nemurirea, și nu alta. Am rămas cu ochii fixați pe castronul plin de pufuleți și de ceva chipsuri rumenite. Stă așa de aseară, iar eu abia m-am atins de el.

M-a cuprins un fior și mi-am dat seama de un lucru, pe care i l-am urlat lui Bibi, care mă privea precum un phisoterapeut care chiar are interes pentru ce grăiesc eu:

M-am defectat, Bibi! Nu mai mănânc pufuleți! Sunt defectă, pisoi gras! Defectă!

Am râs, apoi m-am ridicat din locul în care eram și m-am dus țintă către un exemplar de Biblie care ședea pe un raft.

Nu știu de ce am făcut asta, însă răsfoind cartea, am găsit citatul care îmi suna în minte când m-am trezit cu noaptea în cap:

“Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

(I Corinteni 13, 4-8)

Doamne, când am citit rândurile astea de mi-au rămas impregnate în minte? Sau poate mă încearcă o schizofrenie și îmi imaginez lucruri?

Acum, vreau nu vreau, stau cu dragostea în cap și meditez la ea.

Oamenii au nevoie de o lună a iubirii, iar asta mă face să fiu furioasă. Eu vreau o viață, dar cum o mare parte din viața mea este deja dusă, nu mai am nicio șansă… Pa, iubire de o viață!

Îmi place să fiu îndrăgostită, pentru că mintea mea funcționează altfel în momentele acelea. Mi se pare mie că sunt mai veselă atunci, și parcă nu mă gândesc prea mult la ce o să fie, la cum sau când o să fie. Trăiesc pur și simplu momentul și nu mai contează nimic. Dau tot ce am și tot ce sunt, nu am așteptări și nu îmi bat capul prea tare.

Când sunt îndrăgostită, parcă sunt un dansator care se contopește cu muzica lui.

Starea de femeie îndragostită este starea mea preferată, pentru că simt că am capul în nori. Dar tot asta este și starea pe care o urăsc cel mai tare, pentru că este cea mai efemeră dintre toate stările, iar inevitabilul se întâmplă de fiecare dată, și gravitația mă aduce mereu cu picioarele pe pământ.

“Dragostea îndelung rabdă.”

O, da! Câte am mai îndurat eu în numele dragostei…

A apărut vocea din capul meu. Îmi spune pe un ton de femeie atotștiutoare: Ce ai îndurat, dragă, în numele dragostei? Nimic, îți spun eu! Dacă ai îndurat, a fost în numele Laurei, nu în numele dragostei! Ți-ai îndurat neputința de a face alegeri corecte și pe cea de a-ți învăța lecțiile. Ai îndurat din cauză că trăiești cu impresia că planeta se învârte în jurul tău, și nu al Soarelui! Hai, revino-ți și nu te mai lamenta!

Ignor vocea și regândesc ideea dragostei în mod religios, cred.

Oare dragostea, așa cum am trăit-o eu până acum, este un păcat?

Cred că da. Este un păcat atât de mare, că nici botezul în toată apa Mării Neagre nu îl poate spăla.

Vai, de viața mea! Să mă călugăresc, oare? Să trăiesc în castitate pentru tot restul vieții mele, pentru că am îndrăznit să iubesc prea mult?

Râd.

Nu, nu o să fac asta.

Dar nu mai înțeleg nimic. Probabil că fac ceva foarte greșit atunci când vine vorba despre iubire, pentru că întotdeauna sfârșesc filosofând despre ea, iar de această dată, gravitația a trântit cam tare cu mine de pământ.

Textul ăsta nu face sens, iar eu sunt incapabilă să îmi mai scriu suferințele.

Și aici îmi doream să ajung. La suferința mea.

Poate că a venit timpul să o păstrez numai pentru mine, așa cum ar trebui să fac și cu dragostea pe care i-o port omului orb în ale iubirii.

Aș reconstrui citatul din Biblie. L-aș face mai pe întelesul tuturor. Ar suna așa: Taci și înghite. Dragostea este chin.

In and out.

I’m fucked up.

Never Ending Game

Jucăm jocul ăsta la nesfârșit.

Eu îi spun că nu îl vreau, el mă vrea tot mai mult cu fiecare refuz pe care îl primește din partea mea.

De parcă i-a spălat cineva creierul. De parcă rolul picăturilor de ploaie care cad din cer au ca singur scop inundarea minții lui cu gânduri ce mă includ pe mine și doar pe mine.

De parcă nu mai sunt femei pe lumea asta. De parcă poartă niște ochelari prin ai căror lentile mă vede numai pe mine.

Iar eu… Eu parcă am ochi pentru orice, mai puțin pentru el.

De parcă mi l-am scos din creier. De parcă existența lui mi-a fost ștearsă și din cea mai îndepărtată memorie.

Nu îl văd, nici nu îl aud. Și nu îl vreau!

Iar asta, asta îl face pe el, să mă vrea tare de tot.

Lucrurile nu au stat așa dintotdeauna. Nu. Nu, nu.

A fost o vreme în care eu îl vedeam numai pe el, iar el deloc pe mine. Eu îl doream, dar pentru el parcă nici nu existam.

Doamne, mă întreb când s-a întors roata…

Parcă mai ieri era prezent în mintea mea. Parcă mai ieri imploram și îi cerșeam atenția. Acum este aici, este în fața mea și imploră el, iar eu nu simt nevoia să dau, dar nici să primesc ceva de la el.

Ce i s-o fi întâmplat? O fi avut parte de vreo conștientizare peste noapte? O fi visat prea frumos sau poate prea urât, iar asta i-a dat ceața jos de pe ochii minții?

Nu, stați! Nu îmi răspundeți la întrebare. Nu îmi pasă. Nu am niciun interes să primesc vreo elucidare.

Îmi este bine așa. Îmi este bine să fiu eu cu mine, și deloc cu el. Îmi este bine să am aria vizuală mai extinsă decât atunci când îl vedeam numai pe el. Mult mai bine!

Vai, ce bine îmi este!

Îmi pare rău pentru el. Îmi pare rău, pentru că știu cum se simte să îți dorești ceva din toată inima și să primești nimic.

Nu am ce să fac în sensul ăsta. Eu am trecut prin chinul meu. Nu pot sta acum în calea chinului lui. Sau pot, dar aleg să nu vreau.

Am făcut pace cu mine între timp, și am făcut pace până și cu timpul, pe care îl consideram cel mai mare dușman al meu atunci când trecea cu rapiditate și adăuga zile, săptămâni transformate în luni, de când l-am văzut ultima dată.

Le-am numărat. Le-am numărat pe toate. Secundă cu secundă, minut cu minut, am numărat fiecare oră, fiecare zi, fiecare săptămână, lună, iar atunci când am trecut de jumătate de an, m-am oprit.

M-am oprit brusc din numărat, și am decis că a venit vremea să încetez să îmi irosesc energia proiectând la nesfârșit gânduri ce îl includ pe el.

Și m-am oprit. L-am uitat. L-am uitat pe el și am uitat că mă doare. M-am uitat până și pe mine. Pe mine dependentă de el. Dependentă de atenția lui.

Știți cum se simte asta? Ca o plonjare în piscină, într-o zi toridă de vară. Într-o zi toridă de vară în Dubai!!!

Am uitat tot ce durea și mi-am amintit de tot ce îmi place. Așa, am început să mă văd pe mine. Și vai, cât sunt de minunată! Nu că mă laud, dar sunt genul de om care pare rupt din Soare, și nu alta! Sunt lumină dumnezeiască îmbrăcată cu piele de om.

Râd.

Chiar sunt toate cele menționate. Jur pe roșu!

Acum ne jucăm de-a “Te vreau înapoi, iubito!” și de-a “Te-ai trezit, dar prea târziu! Sorry not sorry, de la mine ai un NU! Nu treci în etapa următoare!”

Jucăm jocuri diferite. Asta este problema.

Am scris în urmă cu ceva timp că nu sunt de acord cu expresia “Prima iubire nu se uită niciodată.”

Nu mi-am schimbat părerea de atunci.

Cred încă, cu tărie, și nu mă refer acum la vreo băutură spirtoasă, că prima iubire este prima care se uită! Și toate se uită! Toate iubirile se pierd din memorie, fie ele împărtășite sau nu!

Toți Feții Frumoși se dau uitării, și toate Prințesele își găsesc până la urmă eroul în ele!

Da.

Nu mai așteptați să fiți salvate de un prinț pe un cal alb!

Nu degeaba ne scoate Universul mai mulți cai în cale decât prinți.

Prinții nu există!

Adică există ei, dar există degeaba și sunt cam foarte inaccesibili. Și nu toate avem norocul lui Meghan Markle.

Așa că, dacă viața îți scoate un cal în drumul tău, nu îți lungi gâtul după prinț, și nu te amăgi că are să ajungă și el cândva. Nu!

Ia calul, fata mea! Ia calul și călărește-l!

Iar când calul obosește și își iese din termen, nu îți face probleme prea mari! Lasă-l să își facă siesta și mai ia-o și la pas.

Universul îți va scoate alt cal în cale.

Ia-l și pe ăla! Nu fii timidă, și nu spera din nou că pe undeva pe la coada calului este atârnat și prințul tău salvator, pentru că nu este!

Fă-ți herghelie dacă vrei! Fă ce vrei tu, și nu lăsa pe nimeni să îți scrie prescripții cu privire la deciziile pe care le iei în viață!

Ia calul, folosește-te de el în drumul tău, dar când vezi că i s-au tocit potcoavele, nu îți bate capul să îi faci tu rost de altele, pentru că nu este de datoria ta.

Și să fim serioase! Nu un prinț te face prințesă!

Chiar ai nevoie să fii încoronată de un tăntălau care nu te vede decât atunci când tu rămâi oarbă în ceea ce îl privește?

Nu ai, îți spun eu!

Nu știu cu cine Dumnezeu vorbesc. Cu mine, cred. Dar nu sunt sigură.

Viața asta este ca jocul la ruletă. Nu poți paria la nesfârșit pe același număr, în speranța că bila va cădea până la urmă pe el. Nu! Trebuie să riști, și să pariezi pe cât mai multe numere, și întotdeauna pe zero, pentru că de acolo vine cel mai mare câștig.

Zero. Zero așteptări. De aici vine fericirea.

Râd.

El acum mă vrea. Eu l-am vrut acum ceva vreme, dar mi-a trecut.

El acum mă vede. Eu mă uit către el, și în timp ce fac asta se întâmplă un fenomen ciudat. Imaginea mea se reflectă în el și ajunge din nou la mine. Mă uit la el și mă văd pe mine. El nu există.

Exist doar eu, iar eu sunt bine fără el.

Eu sunt bine cu mine, așa cum era și el când a gustat din viață fără să mă invite și pe mine la ospăț.

Fericirea nu vine întotdeauna din lucruri mărunte. Uneori stă ascunsă în șansa de a refuza ceva ce credeai că îți va aduce fericire la un moment dat, dacă asta face vreun sens… Iar aparent, roata chiar este rotundă, pentru că mereu se întoarce.

Jucăm jocul ăsta la nesfârșit.

Eu îi spun că nu îl vreau, el mă vrea tot mai mult cu fiecare refuz pe care îl primește din partea mea.

Și știu că va veni rândul meu, iar atunci când îl voi vrea eu din nou, el nu mă va mai vrea, și nici nu mă va mai vedea, dar ceva îmi spune că până atunci, voi fi campioană în echitație, și voi fi atât de sigură pe mine, că un refuz în plus, nu va mai conta.

Acum, aș vrea să clarific niște lucruri, pentru că sunt sigură că perverșii și perversele din voi, vor interpreta călăritul calului ca fiind ceva sexual.

Nu la asta mă refer. Nu. Calul, în viziunea mea, este șansa.

Dar, cum spune scriitorul meu preferat, “Nu vă dărâm eu visele!” așa că pentru voi, poate fi ce aveți voi chef.

Okay? Okay!

Atât.

In and out.

Unfuckyourself!

Knock Knock

Râd singură.

Locuiesc în blocul ăsta de șapte ani, dar nu prea mi s-a întâmplat să îmi bată vecinii la ușă.

Țin minte că acum câțiva ani, vreo trei, a sunat la ușă vecinul care locuiește sub mine.

– Sărut mâna, vecina! Vă rog să mă scuzați pentru deranj! Știți, mă întrebam dacă nu mă puteți ajuta cu un uscător de păr?

M-a pufnit râsul, pentru că, vedeți voi… Vecinul de sub mine este chel.

– Sigur…

Am mers la baie, am luat uscătorul de păr și i l-am dat.

– Vă mulțumesc mult! Îl aduc înapoi după ce se usucă prietena mea!

Am închis ușa în urma lui și am râs ca o nebună! Dacă nu mi-ar fi spus că uscătorul este pentru prietena lui, aș fi rămas marcată pe viață, gândindu-mă că are undeva pe corpul său o zonă extrem de păroasă, pe care ar fi folosit uscătorul meu de păr…

Când mi l-a adus înapoi, l-am pus pe prietenul meu de atunci să îl demonteze, să ne asigurăm că nu a montat microfoane sau camere în el. Dacă vecinul de sub mine este de fapt un pervers? Nu se întâmplă prea des să îți bată un chelios la ușă și să îți ceară un uscător de păr! Bine că nu mi-a cerut șampon!

Un alt vecin de la etajul trei al imobilului în care locuiesc, mi-a bătut de câteva ori în ușă, pentru a mă anunța că am uitat farurile mașinii aprinse în garaj.

I-am mulțumit și cam asta a fost interacțiunea dintre noi.

Vecinii care locuiesc vis-a-vis de mine, un cuplu simpatic cu un câine mai mare decât dimensiunile corpului meu, mi-au sunat la ușă de câteva ori, pentru a mă anunța că mi-am uitat cheia în ușă, pe dinafară.

Le-am mulțumit și lor, și cam asta a fost. Ne salutăm de fiecare dată când ne intersectăm, dar atât.

Acum o oră, nici nu am ajuns bine acasă, că îmi sună vecina de vis-a-vis la ușă.

Mi s-a părut ciudat. Pe mine nu mă caută nimeni acasă, iar musafiri nu așteptam.

Am deschis ușa, iar atunci când am văzut-o, m-am uitat direct la butuc, să văd dacă am uitat iar cheia pe dinafară. Nicio cheie. Ba chiar aveam cheile în mână.

Mi-a zâmbit, și mi-a spus:

– Bună!

I-am zâmbit și eu.

– Bună…

– Scuze pentru deranj! Cumva ai o ceapă?

– O ce?

A început să râdă.

– O ceapă. Am început să gătesc și am uitat că îmi trebuie ceapă.

– Stai să mă uit, dar nu cred… Intră, intră!

– Awwww, ce pisică frumoasă!

– Da, el este Bibi!

Am mers la bucătărie și am pufnit în râs când am deschis frigiderul care mi s-a înfățișat mai sexy decât orice femeie nud. Gol pușcă. Nu aveam ceapă.

Am revenit la ușa, și i-am spus pe un ton glumeț:

– Vecina, îmi pare rău! Nu am nici măcar o cepuță! Dar pot merge să iau, dacă vrei. Oricum nu m-am schimbat încă.

– Nu, nu, nu! Lasă, că îl pun pe prietenul meu să ia. Scuze pentru deranj!

– Stai liniștită! Îmi pare rău că nu te-am putut ajuta!

L-a mai mângâiat puțin pe Bibi, eu am întrebat-o ce îi face animalul (Și nu m-am referit la bărbatul ei, ci la câine!), apoi ne-am luat la revedere zâmbind.

Mi-am făcut un duș să mă încălzesc pentru că eram aproape degerată, m-am schimbat în hainele mele de casă și m-am pus frumos pe canapea.

Mă gândeam la realitate.

Oare ce este realitatea? Realitatea este momentul prezent. Momentul prezent este tot ce am acum, în clipa asta, aici! Ce am în clipa asta?

Am început să vorbesc cu voce tare prin casă.

Mă am pe mine! Și te am și pe tine, Bibi! Noi suntem realitatea în acest moment! Eu și tu! Restul nu contează. Restul lucrurilor care îmi zboară prin minte, sunt proiecții! El nu există. Nu este aici cu mine și cu tine, deci nu este real! Au dat ăștia drumul la net? Nu au dat. Mama lor!!!

Am mers să scot router-ul din priză, iar când am dat la o parte dulapul pentru a ajunge la priză, Bibi s-a băgat după el. L-am prins de coadă și l-am tras înapoi.

– No, no, no! Vezi că realitatea ta o supără pe a mea!

Am început să râd. Sunt nebună.

Am pus dulapul înapoi, și am auzit că sună din nou cineva la ușă.

Îmi era atât de foame, încât pentru o clipă, mi-am imaginat că vine vecina cu ceva de-ale gurii la mine. Ceva mâncare caldă, yummy delicious.

Deschid ușa zâmbind și făcând rugăciuni în gând: Dă Doamne să gătească mai bine decât mine și să fie comestibilă mâncarea ei!

Surpriză.

Nu era vecina, era vecinul.

– Sărut mâna!

Și schițează un zâmbet, apoi îmi întinde o sacoșă, înainte să apuc să îi răspund la salut:

– Ți-am adus ceapă.

Mă pufnește râsul, dar în interior.

Vocea din capul meu urla în hohote de râs: What the fuck? Faza asta este desprinsă dintr-un episod de stand-up, pe care jur că l-am văzut la un moment dat. Și mai bine îmi aduceai o ce…puță!

– Bună… Dar nu trebuia!

– Mi-a spus prietena mea că nu ai, și am zis să îți iau și ție!

– Ah, ce frumos! Mulțumesc mult! Trebuia să îmi aduci și niște usturoi, să fiu sigură că nu mă mai pupă nimeni niciodată!

Am spus râzând.

– Am și usturoi! Vrei?

– Nuuuuu, Doamne! Merci! Nu! Hai să îți dau banii. Cât a costat?

– Stai liniștită, vecina! Nu costă nimic!

Vocea din capul meu râdea iar: Ura! Poți să puți a ceapă pe gratis, un an de zile!

– Ei, na! Nu! Cum așa? Zi cât a costat!

În puii mei, nici nu îmi doream ceapă! Nu putea să vină vecina să îmi ceară un sul de hârtie igienică, mai degrabă? Că nu mai am, și tare bine mi-ar fi prins să vină cineva să îmi livreze la ușă un bax, pe gratis!

– Nu, serios! Nimic! Consideră că o depozităm la tine, să ne dai câte una când rămânem noi fără.

– Aoleu! O să vă faceți un obicei din asta? Parcă văd că îmi sunați la ușă la două noaptea să vă dau o ceapă. Haha!

– Nu, nu. Glumesc.

– Bine… Mulțumesc mult!

– Sărut mâna!

Am închis ușa după el, apoi l-am privit pe Bibi și i-am spus:

– Bibi, realitatea noastră tocmai s-a îmbogățit cu cinci kile de ceapă. Sper că ești fericit acum! Vrei să îți gătesc?

Bibi mă privește nedumerit și pleacă de lângă mine.

Cred că dacă pisica asta ar putea vorbi, mi-ar spune încontinuu că sunt nebună.

Oare ce zice el de fapt, când miaună?

Cred că urlă în disperare: Ești nebună! Vreau să plec de aici. Ajutor, ajutor! Să mă ajute cineva! Nu o mai suport!

Râd. Bibi mă iubește.

Nu mi-a spus-o niciodată, dar nici nu trebuie, pentru că o simt!

In and out.

Vrea cineva o cepuță? Am cinci kile!

Take A Deep Breath

Am alergat cu toată viteza către el, iar când l-am prins din urmă, mi-am arcuit spatele și mi-am pus ambele palme pe genunchi, am inhalat o gură de aer pentru prima dată după mult timp în care am simțit că mă sufoc, apoi m-am ridicat, l-am privit în ochi entuziasmată, l-am atins cu degetul arătător de la mâna stângă pe frunte să mă asigur că nu este o fantasmă, și i-am spus:

– Nu pot să cred că ești aici!!! Mi-a luat o veșnicie să ajung la tine! Dumnezeule, câte am să îți spun!!!

El m-a privit senin, cu ochi blânzi, m-a îmbrățișat cald și mi-a șoptit la ureche:

– Shhht! Liniștește-te. Respiră. Respiră!

Și am respirat. Am inspirat aer atât de puternic, încât i-am dat creierului un boost de energie care m-a trezit din somn.

Așa aș fi vrut să mai dorm… Să am suficient timp la dispoziție cât să îi pot spune tot ce am pe suflet. De ce a vrut să mă scoată din vis? Îmi plăcea acolo!

M-am ridicat din pat, am mers la baie și mi-am spălat fața cu apă rece din abundență, iar asta m-a trezit la propriu.

Habar nu aveam cât era ceasul. Mă simțeam ca după un somn lung și greoi, din care mă trezesc mereu mai obosită decât eram înainte să adorm.

Am apucat chiuveta cu ambele mâini și mi-am apropiat fața de oglindă. M-am holbat la mine în timp ce mintea mea devenea din ce în ce mai zgomotoasă:

Ce bine îmi arată pielea atunci când este udă. Oare ce aș putea face să arate așa mereu? Am uitat să îi duc hainele Andreei! Fuck! Să port o sticlă de apă cu mine și să mă ud mereu? Sprâncenele mele nu sunt simetrice. O să se supere pe mine! Nu, cum să mă ud? Apa și fondul de ten nu se înțeleg! Iar trebuie să îi schimb litiera lui Bibi. Ce greu îmi simt corpul! Parcă am fost la un concurs de lupte aseară. Vai, ce frig este! Încă trei fire de păr alb, uraaaaa! Porche Macan. Oare ce face Adriana, colega mea de bancă și dușmanul meu de temut din grădiniță? Am vorbit cu mami ieri? Nu îmi mai place niciuna dintre perechile de pantofi pe care le am. Omul dispune de două sisteme nervoase, unul destinat părții materiale și terestre a ființei sale, iar celălalt părții spirituale. Cât este ceasul? Chapter S.

– Maaaau!

Am fost salvată de pisoi. M-a scos din gândurile mele cu mieunatul lui.

L-am mângâiat, mi-am făcut datoria în ceea ce îl privește, apoi m-am lăsat din nou furată de gânduri.

Oficial, sunt menajera pisoiului meu! Sunt personal shopper-ul lui, sunt bucătăreasa și stilistul lui. Oh, Doamne! Bibi mă are “la degetul mic”! El este stăpânul meu! Mai e puțin și vine Crăciunul. Mama. “Poate, poate, apusul de Soare e doar răsăritul, văzut de la spate.” Nu am fost niciodată în Polonia. Azi nu mai aspir! Ce viață este asta? N-am nici un chef să îmi fac unghiile. “Poate, poate, într-o altă viață ne vom regăsi și vom învăța să fim fericiți, admirând câte două răsărituri pe zi.” Dacă aș convinge un milion de oameni să îmi dea fiecare câte un euro, mi-aș îngrășa contul bancar cu un milion de euro. Gri. O să fac yoga azi, da! Chapter S. Oare ce se întâmplă cu sufletul meu atunci când dorm? S. M-am îngrășat cam tare. “Sufletul știe!”, zice el. Nu, greșit! Ce porcărie! Mintea este cea care știe! Sufletul este. Este și atât. Nu știe și nici nu face. Ce frumoasă ar fi lumea mea dacă totul ar străluci. Mă las de fumat. Bani. Mulți bani. Jhonny Depp. Oare cum îmi arată ficatul? Sunt atât de singură. O să fiu mătușă. New York. Mă iubesc, nu mă iubesc, mă iubesc! Clar mă iubesc! “Sunt încăpățânat.” Amor. Voi lua lecții de pian. “Sunt de încredere.” Ieși din capul meu! Unii oameni au sufletul situat în cur.

Mi-am scuturat capul și am mers la baie să mă mai spăl încă o dată pe față, apoi m-am dus în dormitor să îmi iau telefonul.

Ora șapte și un minut. Glumești??? Am dormit numai patru ore? Ce mai vis… Îmi este atât de dor de tata!

Mă uit în tavan și spun cu voce tare:

Îmi este dor de tine, tati! Mă doare inima de dor!

Mă întristez. Încep să plâng și încerc să îmi aduc aminte unde i-am pus telefonul. Deschid mecanic câteva sertare și caut prin ele superficial. Știu că l-am ascuns bine. L-am ascuns de mine, ca să nu fiu tentată să mă uit non-stop în el. Să îmi permit să mă vindec, să înțeleg că moartea este ceva absolut normal și nu rezolv nimic dacă rămân agățată de ideea că obișnuia să fie în viață.

O parte din mine a murit odată cu el, iar de atunci mă simt o muribundă rătăcită într-o mare de nemuritori inconștienți. Mă credeam invincibilă și nemuritoare până să moară el. Eram convinsă că o să trăiesc pentru totdeauna, dar Universul mi-a luat convingerile și a trântit cu ele de pământ atunci când a ales să îi pună inima pe pauză și m-a obligat să face the reality.

Obține, obține, obține.

Cuvântul ăsta mereu mă ajută să găsesc obiecte rătăcite.

Găsesc telefonul. Nu are baterie. Îl bag la încărcat și merg să pun de cafea.

Mă așez pe caloriferul din bucătărie și privesc cum flacăra arde ibricul. Pare că urcă în sus pe el. Îl învăluie.

Este foarte frig afară, și se va face și mai frig. Nu mai ies din casă până când termometrul nu îndică la temperatură un număr cel puțin egal cu vârsta mea.

– Maaaau!

– Ce vrei, Bibi, mic? Nu am chef să te mângâi.

– Mau!

– Română, te rog.

Ignor pisoiul care mă privește cu ochii mari și pun cafea în ibric fără să îl dau de pe foc. Ca niciodată, dau cafeaua pe aragaz. Opresc focul și șterg cu hârtie tot zațul, apoi iau buretele și încep să curăț. Mă frig pe mâna stânga de la fierul încins.

Muream dacă așteptam să se răcească?

Aud din spate:

– Mauuu?

Întorc capul. Bibi mi-a adus o ață pe care o consideră pradă. Îi place să ne jucăm cu ea. Eu i-o arunc, el mi-o aduce înapoi în gură și repetăm asta până când unul dintre noi doi se plictisește, apoi îl iau în brațe și îl mângâi până când adoarme.

Zâmbesc.

– Termin aici și mă joc cu tine, okay?

Îmi pun cafea în cană, apoi merg în living și mă așez pe covor.

Îi arunc ața pisoiului de câteva ori, iar el mi-o aduce înapoi.

– Sunt norocoasă că te am! Îți mulțumesc pentru că îmi faci viața și singuratatea mai ușor de suportat! Te iubesc!

– Mau.

El se plictisește primul. Vine și se așează între picioarele mele. Îl mângâi până când adoarme, apoi mă ridic, merg la baie și mă înfofolesc cu un hanorac și cu un halat, îmi iau cafeaua din bucătărie, țigările, bricheta, și ies pe balcon. Le las pe pervaz, apoi intru în living și verific în ce stadiu este telefonul tatălui meu.

S-a aprins. Douăzeci și trei la sută la baterie.

Îl scot de la încărcat și îl iau pe balcon.

Mă pun pe scaun, îmi aprind o țigară și sorb o gură de cafea.

Fumez și mă uit la telefon fără să intru în meniu. Mă simt de parcă țin în mână cutia Pandorei.

În mitologia greacă se spune că Pandora a fost prima femeie de pe Pământ. În limba greacă, Pandora înseamnă “cu toate darurile”. Prima femeie de pe Pământ a fost înzestrată de către zei cu de toate! Era frumoasă, inteligentă și înțeleaptă.

Este ziua mea și îmi imaginez că țin în mână un dar de la el.

Intru în whatsapp, în conversația cu mine.

Ultimul mesaj trimis de el este unul vocal.

Dau play. Îi aud vocea: Ce faci, fată mică? Și frumoasă!

Dau play din nou.

Fața îmi este inundată de lacrimi, iar vântul rece de afară pare că vrea să le înghețe pe toate pe chipul meu.

Dau play din nou și din nou. Îi ascult vocea și plâng până când simt că nu mai am lacrimi.

Îmi suflu nasul într-o bucată de hârtie igienică pe care o aveam în buzunarul halatului, apoi privesc cerul și zâmbesc.

Îmi vin în minte cuvintele lui din vis.

– Shhht! Liniștește-te. Respiră. Respiră!

Inspir aer puternic și încep din nou să plâng, rostind printre lacrimi în timp ce privesc cerul:

– Îmi este atât de dor de tine! Este ziua mea! Așa mi-ar fi plăcut să mă poți suna, să îmi urezi fericire și iubire! Așa de mult…

Îmi șterg din nou lacrimile și îmi aprind o țigară.

Rămân tăcută și continui să privesc cerul.

Îmi aduc aminte de o întâmplare din copilărie.

Aveam vreo zece ani… Era vară. M-am cățărat într-un vișin înalt și bătrân din curtea tatălui meu. M-am cățărat cât de sus am putut, pe cea mai stabilă creangă din vârf. Se apropia ora la care tatăl meu trebuia să ajungă de la serviciu, așa că am vrut să văd dacă îi pot depista mașina de pe șosea, iar înălțimea m-ar fi ajutat să fac asta.

Șoseaua era prea departe, așa că mașina tatălui meu am zărit-o numai atunci când a intrat pe străduța pe care locuiam.

După ce a parcat mașina în curte și s-a dat jos din ea, i-am urlat cât de tare am putut:

– Tati, tati, taaaaaatiiiii!

M-a căutat cu privirea prin curte, apoi s-a uitat în sus. M-a văzut.

Eu râdeam și îi făceam cu mâna.

– Ce faci, maimuțo, unde te-ai cățărat? Vezi să nu cazi de acolo!

Nici nu am apucat să termin de rostit “Nu cad, tati, nu cad!”, că am și simțit cum o iau la vale și mă lovesc de toate crengile copacului înalt, iar în final iau contact cu pământul.

Nu mă mai puteam mișca, iar corpul nu mi-l mai simțeam.

Tata a venit în viteză spre mine, iar atunci când a ajuns în locul în care căzusem, mi-a spus pe un ton blând:

– Ai uitat să îți pui aripile, gagico?

I-am răspuns cu ochii închiși:

– Sunt bine, tati. Sunt bine. Nu am căzut tare. Mă ustură spatele.

Îmi venea să plâng, dar mi-am înghițit lacrimile.

– Hopa sus, să vedem câte daune avem! Poți să te ridici?

– Nu.

M-a luat în brațe și m-a dus la mine în cameră.

Maieul pe care îl aveam pe mine era rupt de la cusătura din dreapta de sus până jos, pentru că îl agățasem de o creangă.

S-a mirat tata și m-am mirat și eu odată cu el că oasele îmi erau întregi. La cât de fragilă eram și la câte crengi “luasem” cu mine în căderea mea, faptul că maieul era singurul care prezenta rupturi, era o minune.

Spatele îmi era tot julit și vânat, coatele îmi arătau ca după o luptă cu niște sârmă zimțată din care câștigătoare a ieșit ea, iar palmele îmi sângerau.

Nu prea mă puteam mișca, iar durerea nu a fost puternică pe moment, din cauza adrenalinei.

După ce mi-a cercetat atent daunele, tata m-a privit în ochi și mi-a spus:

– Ai grijă cu cățăratul ăsta, maimuțo! Asigură-te că îți iei măsuri de protecție când vrei să privești viața de la înălțime! Cu cât ești mai sus, cu atât căderea este mai gravă! Să ții minte asta!

Apoi a început să îmi curețe juliturile cu rivanol și m-a bandajat pe unde a fost necesar, m-a pupat pe cap și mi-a spus râzând:

– Hai că te-am făcut ca nouă!

Mie nu îmi ardea de râs. Faptul că aveam atâtea bandaje pe mine, mă făcea să mă simt bolnavă.

Parcă bandajele sunt cele care dau rănilor gravitate, și tot ele sunt cele care mă fac să le acord importanță.

Parcă dacă nu îmi acopăr rănile și mi le privesc atent, gravitatea lor dispare din mintea mea și vindecarea îi la locul.

Gândindu-mă acum la tatăl meu, mă întreb dacă nu cumva am uitat să îmi dau jos câteva bandaje? Oare m-am privat singură de vindecare?

Tot acum îmi dau seama că maimuța din mine caută să ajungă din ce în ce mai sus și niciodată nu își ia măsuri de protecție, chiar dacă am fost sfătuită cu privirea la asta în urmă cu mult timp.

De la căderea mea din vișin, mă tot cațăr. Mă cațăr în viață și mă agăț de cele mai instabile crengi. Mă agăț de oameni, de idealuri, de vise, de iubire, de trecut și de viitor.

Mereu cad, și mereu mă doare. Dar nu mai este nimeni prin preajmă care să mă ajute să mă ridic sau să îmi îngrijească rănile.

Și de ce ar face-o cineva, până la urmă? Ce interes ar avea cineva în a mă proteja? Ce câștig ar avea un om în a mă ridica pe mine din căzăturile pe care mi le provoc singură?

Niciunul.

– Shhht! Liniștește-te. Respiră. Respiră!

Tatăl meu nu vorbea mult, dar atunci când vorbea, vorbea cu folos, iar eu obișnuiam să nu îl ascult.

Mi-ar fi plăcut să îi povestesc în vis despre toate căderile mele. Mi-ar fi plăcut să îmi dea un ultim sfat și să îl asigur că de data aceasta voi ține cont de el. El s-ar fi prefăcut că mă crede, iar eu m-aș fi mințit singură că, chiar o voi face.

Amândoi știam că nu îmi place calea simplă. Amândoi știam că nu pun valoare pe vorbele lui sau pe cele ale altor oameni, și că până când nu trec prin calvarul imposibilului, nu îmi învăț lecțiile.

Mi-ar fi plăcut ca la sfârșitul discuției cu el să fi învățat să mă echipez singură cu o pereche de aripi care să îmi împiedice căderile și să îmi dea avânt în urcările mele.

Mi-ar fi plăcut mie multe, dar aparent tot ce pot să fac este să tac, să mă liniștesc și să respir.

Tac. Tac și respir, și încă nu am înțeles în ce constă măsurile de siguranță, sau de unde îmi pot achiziționa o pereche de aripi.

Nu vreau să mai cad.

Dar nici să stau singură în vârf parcă nu vreau, iar înălțimea după care tânjesc eu acum, este una greu de accesat.

Este Înălțimea Lui, iar aerul acolo, parcă este greu de inhalat, și simt o bulă de aer în stomac când sunt prin preajma lui.

Tac. M-am liniștit.

In and out.

Streets

M-am rătăcit pe străzi.

M-am rătăcit pe străzi la propriu, cu Google Maps în mână.

După aproape șapte ore de mers dintr-un oraș în altul, minunata aplicație Google Maps m-a dus pe o stradă care se înfunda, doar ca să mă întoarcă înapoi pe strada de pe care venisem.

Strada care se înfunda purta numele de Strada Bogăției.

Spre surprinderea mea, Strada Bogăției nu era blindată cu palate. Ba din contră, pe de o parte și cealaltă erau numai case sărăcăcioase.

Am privit-o pe mama, care se afla în stânga mea pe bancheta din spate, și i-am spus:

– Oh, wow! Ce săraci sunt oamenii care stau pe Strada Bogăției!

Mama nu mi-a răspuns. Era pierdută în gândurile ei. Pentru o clipă, chiar m-am întrebat dacă am rostit cuvintele cu voce tare, sau doar mi-am închipuit că am făcut-o?!?

Poate că bogăția nu constă în palate, totuși! Poate că oamenii care stau în casele astea modeste, construite din chirpici, sunt cei cu adevărat bogați. Bogați în suflet! Cine știe ce este de fapt bogăția?

Odată ce am ieșit de pe Strada Bogăției, am început să remarc fără să vreau numele altor străzi.

Strada Doamna Elena a fost prima care mi-a sărit în ochi. M-a dus cu gândul la sora mea strada asta. Acum că s-a măritat, chiar este o doamnă! Mi-am spus în gând.

Câteva străzi mai încolo, am văzut în mersul meu, Strada Fericirii.

Strada Fericirii era goală. Nimeni nu dansa pe ea, nimeni nu râdea.

Oare oamenii care locuiesc pe strada asta sunt mereu fericiți, sau mai plâng și ei din când în când?

Strada Grădiniței era bătătorită de pașii câtorva bătrâni care mergeau cu capele plecate, sprijinindu-se în bastoane. Niciun copil prin preajmă, nicio minge, nicio bicicletă cu patru roți, niciun educator, niciun desen din cretă pe asfalt.

Oare bătrânii uitați de vreme care merg pe Strada Grădiniței, își mai amintesc de copilărie?

Pe Strada Bucuriei, doi maidanezi alergau către un om al străzii care avea un colț de pâine în mână.

Omul a rupt din bucata lui de pâine și le-a dat câinilor, apoi s-a așezat pe o saltea din cartoane, s-a învelit cu niște zdrențe, și a plecat în lumea viselor.

Oare bucuria se găsește numai în vise?

Strada Soldaților era posesoarea unui parc de distracții gol.

Câțiva copii mergeau civilizat pe trotuare, vreo trei alergau haotic pe șosea și râdeau.

Copiii sunt soldați, iar societatea în care trăim este armata care îi pregătește pentru mai multe tipuri de războaie. Cei ce mergeau pe trotuar, s-au integrat deja în sistemul ăsta defect. Ceilalți, mai au o șansă la adevarata libertate.

Oare ce este libertatea? Și de ce părinții își pregătesc copiii pentru lupte, fără ca măcar să fie conștienți de asta?

Strada Viitorului mi-a înfățișat în fața ochilor trecutul. Niște case vechi, de pe vremea când străbunica mea era copil, probabil.

Viitorul este doar trecutul reproiectat. Și vă spun, cu mâna pe inimă, mă mir că nu era un cimitir pe strada aia!

Oare de ce observ toate lucrurile astea? Oare ce vrea Universul să îmi transmită? Oare ce trebuie mintea mea să înțeleagă din asta?

Nu știu… Dar m-am rătăcit pe străzi, și habar nu am pe unde să o mai iau, să ajung pe Strada Laura Este Fericită.

Oare există și o stradă a iubirii?

Oare oamenii a căror adresă este iubirea, sunt fericiți?

Oare, oare, oare?

Oare dacă aleg să îmi bag piciorul, mă mai doare, sau tot ce este mai bun în mine moare?

Azi mă doare, și tot ce aud în mintea mea este:

Oare…

Și dintre toate străzile pe care am umblat, parcă cea mai mare căldură, am simțit-o pe Strada Frigului. Culmea, într-o iarnă geroasă.

In and out.

Error 404. Page Not Found.

Caut în mine, să văd unde a fost greșeala.

Și caut. Caut. Caut și iar caut.

Mă caut în minte, îmi caut în suflet.

Caut de prea mult timp și nu găsesc nimic.

Nu am greșit cu nimic. Poate ar fi cazul să accept că nu este ceva greșit cu mine. Că sunt cel puțin perfecțiunea întruchipată, iar singura greșeală în ceea ce mă privește, este că nu încetez să caut greșeli care nu există.

Nu mai caut. Mă opresc.

Sunt perfectă.

Sunt la propriu o rază de Soare pe Pământ. Sunt una cu Soarele, iar Soarele este una cu mine. Sunt lună, iar prin vene îmi curge strălucirea stelelor, și uneori alcool, dar ăsta rămâne secretul nostru! Okay? Okay!

Sunt suficientă. Îmi sunt suficientă. Sunt o minune, Dumnezeule! Un fel de unicorn. Par ireală. Atât sunt de perfectă! Te uiți la mine și nu îți vine să crezi că exist cu adevărat, pentru că, evident, mă privești cu ochii minții, și nu cu cei ai sufletului.

Râd.

Sunt însuși Universul, iar în Univers nu este nimic greșit. Nici măcar găurile negre, cărora oamenii aleg să le dea “atribuții” negative.

De ce mă pierd în căutarea greșelilor?

Pentru că mintea din capul meu se plictisește repede și simte nevoia de îmbunătățiri și update-uri constante.

Și cum să își aducă ea îmbunătățiri dacă nu găsește ceva greșit?

Lipsa greșelilor, înseamnă implicit lipsa evoluției pentru ea.

Mintea mea este mama egoului meu. Egoul meu se vrea a fi REGE la cerințele mamei, dar capul îmi este prea mic pentru a fi încoronat, și orice coroană mi-ar atârna prea greu pe suflet.

Ce porcărie.

Râd.

Râde sufletul în mine.

Oh, tu, minte! De ce vrei să mă transformi într-o muribundă, când eu trăiesc DINTOTDEUNA, într-o mare de nemuritori?

De ce te îmbibi cu alcool, când beția cea mai frumoasă este cea a iubirii?

Și nu știi, oare, că în final, regele este cel care moare?

Mintea tace.

Mereu rămâne mută în fața sufletului.

Trăiesc constant o beție dublă, dar numai una îmi dă dureri de cap a doua zi.

Cea a minții.

Când caut în suflet, găsesc nimic. Când caut în minte, găsesc atât de multe povești, încât nu mai știu pe care să o aleg.

Acum aleg să aleg nimic.

Aleg cu sufletul. Aleg beția care nu îmi dă dureri de cap.

Aleg iubire, pentru că asta sunt.

Iar râd.

Mă simt bine.

Și, Doamne! Cum este piesa asta!

In and out.

The page might not be found, but I found something better.

Peace.