Unfucking Myself

A fugit către mașină și înainte să deschidă portiera, mi-a urlat mai tare decât o femeie aflată în chinurile facerii:

– Haaaaide odată, Laura! O să întârziem!

Apoi s-a urcat în mașină și a pornit motorul.

Încălțată cu un singur pantof, cotrobăiam prin poșetă după telefon. Nici nu m-am uitat la ea când i-am urlat din tocul ușii de la intrare, deschisă larg.

– Viiiin! Vin acum!

I-am urlat și eu, cât să mă audă din interiorul mașinii care se afla la vreo douăzeci de metri distanța față de mine:

– Nu îmi găsesc telefonul. Sună-mă!!!

Și am continuat să cotrobăi prin poșetă, însă fără succes.

Nu am avut răbdare să aștept apelul ei, așa că am răsturnat pe un fotoliu tot ce aveam în poșetă.

Telefonul era acolo, la vedere, dar eu nu aveam ochi pentru el. Eram pierdută printre gândurile mele: Băga-mi-aș picioarele! Cum se face că tot timpul sunt pe fugă și în întârziere??? Degeaba sunt o persoană matinală, dacă niciodată nu reușesc să fiu gata în timp util. Degeaba!

– L-am găsit.

– Încuie ușa și haide! Să ridici clanța în sus!

M-am încălțat și la celălalt picior, mi-am pus poșeta pe umăr, am închis ușa, am încuiat-o și am plecat în goană spre mașină. Nu am apucat să fac trei pași, că o aud țipând din nou:

– Geamul!

M-am oprit și am țipat și eu, pentru că așa se procedează la o casă de nebuni. Când unul dă startul la ceva, restul se conformează.

– Ce?!?

– Geamul!!! Ai lăsat geamul deschis!

Țipa și îmi indica cu ajutorul mâinii drepte geamul care era deschis larg în spatele meu.

– Asta e…

Și m-am pus din nou în mișcare, cu viteza permisă de mărimea tocurilor pe care le purtam, fără să privesc în urmă.

Am deschis portiera mașinii, iar ea mi-a spus, de data aceasta cu câteva octave mai jos:

– Geamul. Ai lăsat geamul deschis.

– Am auzit.

– Păi și? Mergi să îl închizi!

– Nu mă mai întorc din drum. Îl va închide vântul!

Și m-am așezat pe scaunul din dreapta, apoi ea a călcat pedala de accelerație și am pornit la drum.

– Treaba ta! O să îți fie frig când ne întoarcem.

– Da, nu? Păi nu este treaba mea să închid geamul?!? După ce că m-ai pus iar pe fugă și nu am reușit nici măcar să mă pieptăn, mai trebuia să închid și geamul. Nu înțeleg de faci așa tot timpul! Mă pui aiurea în tensiune, în loc să mă lași să fac lucrurile în ritmul meu. Moare cineva dacă întârziem cinci minute? De unde toată graba asta? Nu mai bine ajungeam acolo puțin mai târziu dar calme, decât devreme și pline de nervi? Și cu geamul de la living lăsat deschis pe deasupra, să îmi fie mie frig când ne vom întoarce. Mie și numai mie, pentru că ție ți-a dat Dumnezeu piele model premium. Tu nu simți frigul! La tine viața la frig este ca la tropice.

– Hai, gata!

– Niciun gata! M-ai enervat! M-ai enervat foarte tare! Odată ce te-ai văzut toată aranjată, te-a lovit plictisul și ți-ai dat seama că vezi Doamne, este târziu. Cât te-am machiat, ai stat numai cu ochii la ceasul de pe perete. Vedeai prin el, sau ceva? Nu știai cât este ora? Nu puteai să-mi spui din timp că suntem în întârziere? M-aș fi grăbit. Te-aș fi lăsat pe tine să te aranjezi, iar eu mi-aș fi văzut de mine. Am fi fost mai eficiente așa. Fiecare își făcea treaba ei, și gata! Sau ce, îți imaginai că te aranjez pe tine, iar eu vin în pijama? Sau poate că îți doreai să mă lași acasă, cine știe…

– Gata, Laura!

– Gata, ce? Tu auzi că sunt nervoasă? Mă enervezi și mai tare acum! Lasă-mă să îmi spun oful, că m-am săturat să tac tot timpul, să țin în mine și să fac pe Buddha! Sunt opusul lui Buddha în clipa asta! Sunt cel mai nervos om de pe Pămant!

– Bine!

– Bine??? Este bine că sunt nervoasă?

Am tăcut preț de câteva secunde, apoi pe gură mi-a ieșit o avalanșă de afirmații ironice și răutăcioase, menite să o enerveze și pe ea și să o rănească:

– Super, ce să zic? Și eu te iubesc. Ești minunată. Ești o egoistă minunată. Tu și restul miliardelor de oameni de pe planeta asta! O apă și un pământ sunteți cu toții. Vreți doar să fiți voi bine. Nu contează că altul se pune pe sine pe locul doi, să vă facă vouă mofturile. Nu contează! Nu contează că mă dau peste cap să fii tu mulțumită! Pe tine oricum nu te mulțumește niciodată nimic, orice aș face. Tu mereu vrei altceva, sau mai mult decât pot eu să îți ofer.

Mă priveam în oglinda din parasolar în timp ce îi spuneam toate astea, iar când mi-am dat seama că ceea ce scot pe gură nu este deloc constructiv, m-am oprit câteva secunde, apoi am continuat, de data aceasta pe un ton menit să aplaneze conflictul inutil:

– Măcar dacă mi-ai spune ce vrei. Dacă mi-ai spune, aș face exact cum știu că îți place! Dar nu știu, mami. Nu citesc gândurile oamenilor, și am obosit efectiv să fac eforturi pentru a-mi da seama ce vrea fiecare. Nu știu de ce toată lumea are impresia că citesc în Soare. Nu citesc!

Ea mă asculta calmă și tăcea.

Am tăcut și eu.

Am tăcut amândouă, până când am vorbit eu din nou:

– Te iubesc. Haide să ne simțim bine!

Mi-a zâmbit cum numai ea știe să o facă, sincer și senin.

Până când am ajuns la destinație, mi-am făcut trei miliarde de procese de conștiință.

Ce tâmpită sunt! M-am aprins de la simplul fapt că mi-a spus să închid geamul. Leșinam dacă îl închideam și apoi mergeam calme în treaba noastră? Sau nu asta m-a enervat, oare?

Nu. Altceva a fost. Trăiesc eu cu impresia că nimeni nu dă doi bani pe mine, chiar dacă eu fac eforturi pentru a fi văzută, apreciată și iubită, asta este buba de fapt! Dar adevărul este că eu sunt cea care are o problema cu mine și tot eu sunt cea care îmi scad singură valoarea. Ce bine că îmi dau seama de asta. Mă întreb ce voi face acum că am deslușit misterul… O să îl scriu, și îl voi pune în ramă, ce să fac?!? Doar nu m-oi apuca acum să țin și cont de conștientizările astea pe care mi le dă Universul. Nu, o să fac și eu ca toți oamenii. O să le ignor, apoi o să mă lamentez că viața este nasoală, iar când o să am ocazia, îmi voi vărsa nervii și frustrările pe alții.

Am pufnit în râs de la gândurile mele.

Mama s-a uitat la mine și a început și ea să râdă, de râsul meu, probabil.

– Viața este frumoasă, nu, mami?!?

– Da, iubita mea! Este. Este cum vrei tu să fie!

In and out.

I love my mom.

Destiny #NOT

Eu nu cred în destin.

Nu cred că viața ne este scrisă în stele sau marcată în creștetul capului. Nu cred. Nu vreau să cred.

Nu cred în povești cu „Nu a fost să fie.” și nici în „Universul a vrut să se întâmple așa!”, sau „Ce-i pentru tine, este pus deoparte!” Nu cred!

Și nu pentru că sunt eu încăpățânarea întruchipată. Nu! Ci pentru că viața m-a învățat, sau eu am învățat de la viață, mai bine spus, că totul este posibil.

Da, am spus că totul este posibil!

Nu cred în scenariul destinului. Cred în cel al deciziei!

Vrei să mergi pe apă? Ia-te și du-te! Pășește pe ea cu setarea mentală că este posibil, și chiar vei merge! Vrei să levitezi? Meditează! Reconectează-te cu divinitatea și vei bate legea gravitației.

Vrei să fii cel mai tare din parcare? Încetează să mai frecventezi parcări fără locuri disponibile! Caută-ți o parcare goală, pentru numele lui Dumnezeu! Scapă de ideea că ai nevoie de termeni de comparație pentru a-ți demonstra valoarea! Nu ai!

Am vorbit zilele trecute cu o prietenă. Îmi spunea că viața ei este nasoală. Se lamenta că nimic nu îi iese, că s-a săturat de tot și blama astrele pentru asta. A citit horoscopul, draga de ea, și a văzut acolo că e de nașpa ce ține de zodia Leu pentru luna Octombrie, așa că singura ei dorință este să se facă Noiembrie mai repede.

Eu o ascultam și râdeam, iar atunci când a invocat pozițiile planetare, astrologul aspirant din mine s-a lezat, așa că i-am spus:

– Scumpa mea, dar tu știi că astrele predispun, iar omul este cel ce dispune, nu?!?

– Adică?!? Ce vrei să spui cu asta?

– Exact ce am spus! Nu este vreun secret în spatele cuvintelor mele! Și am continuat să râd, pentru că mă amuza fața ei, de o seriozitate gravă.

– Mda, bine. Nu înțeleg. Și ție oricum îți este simplu să vorbești. Tu ești norocoasă, nu ca mine.

– Băi, dar vrei să îți desenez? Mai dă-le încolo de astre! Înțelege că viața este așa cum vrei tu să fie! Este simplu ca bună ziua! Câte „fire” de nisip, atâtea posibilități! Înțelegi?

– Nu înțeleg!

– Femeie, dacă plantezi semințe de pătrunjel, nu poți să te aștepți să culegi pepeni de acolo! Și dacă mănânci banane, nu poți să te caci căpșuni! Acum înțelegi?

A pufnit într-un râs isteric, și de fiecare dată când încerca să spună câte ceva, părea că urmează se se sufoce. Îmi era și teamă să nu moară lângă mine. O priveam, dar la nivel mental încercam să îmi amintesc toate tehnicile de prim-ajutor pe care le-am învățat la un moment dat.

– Vezi că dacă râzi ca proasta, o să te sufoci și ți se va opri inima, în puii mei! Va trebui să îți fac resuscitare cardio-pulmonară și am febră musculară la brațe, pentru că am fost la sală. Nu sunt într-o formă fizică prea bună, iar rația este de treizeci de compresii, urmate de două ventilații artificiale. Adică respirație gură la gură. Și nu m-am mai pupat de un secol. S-ar putea să devin hormonală. Sau aș putea să te las să mori. Poate Universul asta vrea. Să mori tu de râs în fața mea. Poate asta a vrut să spună horoscopul tău nasol, că ți-a venit sfârșitul!

Și am început și eu să râd ca nebuna, cu lacrimi. Încercam să o întreb printre hohote dacă ea are cunoștințe de prim-ajutor, dar tot ce am putut să rostesc a fost: Ai, ai, haha, ai, ha, ai, ai?

Ea îmi răspundea tot printre hohote:

– Ce? Haha! Ce? Haha, ha! Ce???

După ce ne-am calmat, mi-a spus în timp ce își ștergea lacrimile de râs și balele:

– Hai, că m-ai făcut să râd! Ce să am???

– Hai, bravo! Nimic, nu mai contează! Sunt safe acum! Da, mă! Deci asta este treaba. Lucrurile sunt simple! Nu te mai aoli atât! Și lasă astrele în pace! Viața este așa cum vrei tu să fie.

– Păi da, mă, Laura! Dar asta este chestia, că nici nu știu cum vreau să fie.

Și și-a dat ochii peste cap.

– Ei, draga mea… Asta este o altă poveste. Și nu ai dreptul să acuzi Universul pentru că nu ești tu capabilă să ai viziune! Cum vrei tu să ai manifestări frumoase în viața ta, dacă intențiile tale nu există? Dacă nu știi nici tu ce vrei? Când nu ești hotărâtă, nici Universul nu este. De fapt, gândește-te așa: Tu ești Universul! Și tu, Universul, mergi la un restaurant, dar nu știi ce vrei să mănânci. Ei, și te uiți pe meniu, dar parcă nu te încântă nimic din ce vezi acolo, așa că îl pui pe ospătar să îți recomande ceva. Și el îți recomandă oaie cu orez. Dar ție nu îți place oaia, pentru că este moartă, iar orezul te constipă! Ce faci?

– Mă ridic și plec, ce să fac?

– Okay, te ridici și pleci. Unde pleci?

– La un alt restaurant.

– Da, dar nu știi ce vrei să mănânci, pentru că îți este foame și nu îți funcționează creierul. Vei fi în aceeași situație. Așa că ce faci?

– Mă hotărăsc ce vreau să mănânc.

– Bravo! Așa funcționează Universul. Cu hotărâre și cerere. Să zicem acum că Universul este ospătarul dintr-un restaurant. Când intri hotărâtă în restaurant și îi ceri ospătarului apă cu bule, el îți aduce apă cu bule. Dacă, în schimb, tu nu știi ce vrei și îl pui pe el să îți recomande ceva, atunci nu te mira că îți aduce fresh de durian și nu te lamenta că nu îți place. Sau gândește-te așa: Mergi la un restaurant cu specific indian să mănânci ciorbă de perișoare ca o româncă adevărată ce ești, dar fraierul ăla de bucătar, nu știe să facă perișoare. Ce faci? Ai două variante. Fie pleci de acolo, fie o suni pe maică-ta și o pui să îl învețe pe indian să facă perișoare, nu?!?

– Dar de ce m-aș duce la un restaurant indian să mănânc ciorbă de perișoare?

– Exact! De ce ai te-ai aștepta să râzi în hohote, dacă îți pierzi timpul uitându-te non-stop la telenovele lacrimogene? De ce te-ai aștepta să fie lumină în cameră dacă nu apeși întrerupătorul să aprinzi becul? De ce?

– Da, mă, Laura. Bine. Nu este așa de simplu cum spui tu.

– Corect! Este și mai simplu de atât.

– Tu înțelegi că nimic nu este simplu în viața mea? Înțelegi?

– Înțeleg. Dar nu mă interesează.

A tăcut și m-a privit cu ochii mari.

– Știi, eu cred că tu te-ai obișnuit să te plângi. Ai făcut din smiorcăiala asta un stil de viață. Vai, mie nu îmi iese nimic, vai, eu nu sunt norocoasă, vai, eu nu am noroc de bărbați buni. Dar ce faci, mă, să îți iasă ceva? Ce faci? Te uiți la seriale! Și cine te pune să ieși cu numai cu bărbați labili psihic și instabili emoționali? Cine te pune? Te pun eu? Te pune Universul? Sau îți citești horoscopul și îți scrie acolo „Astăzi este un moment bun să ieși la date cu un handicapat care îți dă atenție pe Tinder pentru că arăți mișto în poza aproape nud de la profil!”? Ce vrei să îți iasă, dacă nu faci nimic? Creierul din cap o să îți iasă, de plictiseală că nu îl folosești! Asumă-ți viața pe care o ai, frate! Și nu te mai plânge atât! Trăiești ce trăiești, pentru că ai ales asta! Nu este nimeni și nimic responsabil pentru că îți place ție să te afunzi în scenarii proaste. Tu ești vinovată! Tu și atât!

– Hai, calmează-te!

– Sunt calmă, dar nu știu cum să vă mai explic, în puii mei, că totul este simplu precum unu plus unu.

– Unu plus unu fac trei în toate cuplurile. Haha!

– Ai dreptate. Și te mai miri după aceea că nu ai avut niciodată un bărbat loial lângă tine. Păi ce să atragi cu setarea asta mentală, dacă nu tauri comunali?

A băut o gură de cafea, și-a aprins o țigară și a început să îmi povestească despre o colegă de la birou care a enervat-o într-o zi.

Mie îmi intra pe o ureche ce îmi spunea și îmi ieșea pe celălaltă.

După ce a terminat de povestit, mi-am luat la revedere și am plecat, dar înainte de asta i-am apucat întreg capul cu mâna stângă și i-am spus serioasă:

– Totul pleacă de aici, nu din altă parte! De aici!!! Și i-am zguduit capul de câteva ori, în ideea că o să îi vină mintea în el.

Nu știu care este motivul pentru care am parte de oameni precum ea în viața mea, și Dumnezeu îmi este martor, că mai toți apropiații mei au același profil. Niciunul nu știe ce să facă cu viața lui, niciunul nu își asumă deciziile și aruncă responsabilitatea pe umerii Universului sau pe ai altor oameni, și toți, dar absolut toți, se așteaptă ca viața lor să se schimbe dintr-o bătaie din palme.

Pentru o clipă m-am gândit chiar să îi iau eu la palme, dacă tot asta așteaptă. Apoi mi-am dat seama că nu ar fi înțelept din partea mea.

Până la urmă, oamenii sunt liberi să își trăiască viața așa cum își doresc, sau, de ce nu, cum nu își doresc.

Este dreptul lor să își construiască scenariile, și depinde de ei dacă experiențele alese fac parte din categoria „O altă poveste cu nu a fost să fie., în care Universul pune punctul pe i, iar ei sunt doar niște marionete care se conformează, sau din categoria „My life, my rules!”

In and out.

Am vorbit și astăzi ca să nu tac.

Melbourne Breakfast

Ora 6:30 dimineața.

Cobor la micul dejun îmbrăcată în trening pentru că mi-am propus să mănânc mult, iar unica pereche de jeans pe care o am cu mine este cu talie înaltă, și să mănânc în timp ce mă sufoc de la presiunea pe care o exercită pantalonii asupra stomacului, nu este tocmai pasiunea vieții mele, plus că nu știu ce altă ținută ar fi potrivită în creierii dimineții.

Sunt trează de pe la trei fără puțin, și tot de atunci mă rog la Univers să facă timpul să treacă mai repede, pentru că îmi este atât de foame, încât mâncatul a tot ceea ce am găsit în minibarul camerei de hotel nu a făcut decât să îmi intensifice gândurile cu privire la mâncare adevărată.

De când m-am trezit până acum, am vorbit cu sora și cu mama mea pe video, m-am uitat la un film și jumătate pe Netflix, am făcut yoga și am încercat din răsputeri să dorm, însă fără succes, pentru că gândul la mâncare, aparent bate somnul!

Când s-a făcut ora 6:18, m-am ridicat din pat, m-am spălat pe față și pe dinți cu o lentoare care să îmi dea impresia că folosesc mult timp, iar la și 28, am ieșit din cameră hotărâtă să dau buzna în bufetul restaurantului.

Am crezut că până ajunge liftul la etajul 6 și înapoi la parter, se va face ora pentru mic dejun, respectiv 6:30, dar liftul a fost mai rapid decât de obicei în dimineața aceasta, așa că la 6:29 eram prezentă în fața restaurantului cu treningul meu vișiniu de catifea pe care îl am de la mama și cu adidașii pe care de obicei îi port la sală.

Am fost întâmpinată de un domn care mi-a zâmbit fericit, după părerea mea, și mi-a urat o dimineață bună în timp ce se uita la ceas. Îmi și imaginam cum în mintea lui încearcă să înțeleagă ce mama Domnului caut acolo la ora aia. L-am întrebat oarecum stânjenită dacă este gata micul dejun, iar el m-a întrebat pe un ton super vesel:

– Are you going for a run?

De parcă nici nu a auzit întrebarea mea.

M-am uitat la ținuta mea în oglinda de pe peretele de la intrarea în restaurant și am răspuns în glumă:

– Yes, I will go for a run in the kitchen to steal something to eat if the breakfast is not ready yet.

A început să râdă.

– Are you hungry, miss?

M-a enervat, așa că i-am răspuns privindu-l în ochi în timp ce mi-am luat poker face:

– Yes, and i’m starting to be angry as well. So do you serve breakfast?

Cred că l-am speriat puțin, pentru că i-a dispărut veselia de pe chip și m-a invitat instant să mă așez la o masă, în timp ce m-a întrebat numărul camerei.

Eram singură în restaurant. Mi-am lăsat țigările pe masă și am mers țintă către bufet. Animale moarte, alte animale moarte, ouă, brânzeturi și cam atât. Okay, și eu ce mănânc? Mi-am spus în gând, în timp ce îmi întindeam gâtul după un ospătar să îl întreb dacă mai am și alte opțiuni decât cele care nu mă încântau deloc, în ciuda faptului că îmi era o foame de lup.

Odată ce am văzut ospătarul, l-am întrebat dacă au cumva lapte de soia. Omul s-a uitat la mine de parcă eram ruptă din Soare și nu alta.

– Lapte de ce?

– De soia.

– Nu avem, domnișoară!

– Amazing! Și altceva în afară de animale moarte mai serviți?

L-am speriat și pe ăsta. Când a auzit animale moarte, a făcut o față, de zici că atunci a aflat pentru prima dată că friptura este făcută din biete făpturi omorâte de oameni pentru a le mânca. A înghițit în sec și i-am văzut omulețul cum i se mișcă în zona gâtului.

– Avem fructe, cereale și produse de patiserie.

– Amazing! Unde le găsesc?

Mi-a indicat cu mâna locul în care se aflau, apoi a dat să plece.

– Lapte de migdale aveți?

– Lapte de ce?

– De migdale!

– Stați să întreb la bucătărie și revin!

– Okay.

M-am îndreptat către bufetul cu cereale, iar pe ospătar l-am văzut cum a intrat în bucătărie, apoi a ieșit și a vorbit ceva cu tipul care m-a primit la intrare, uitându-se amândoi la mine. După ce și-au încheiat conversația al cărui subiect principal probabil am fost eu, ospătarul a ieșit din hotel și l-am văzut mergând către marketul care se afla pe diagonală de hotel.

Am râs singură în timp ce mi-am spus în gând: Ăștia au făcut ședință și au hotărât să meargă „să mulgă” migdale sau soia pentru mine. Ce or fi spus, oare?!? Hai să-i dăm nebunei ce vrea!

Cinci minute mai târziu, ospătarul vine înapoi cu o pungă în mână și intră cu ea în bucătărie. Eu sunt în picioare, lângă o mașinărie care face pancakes. Apeși un buton și în două minute ai două pancakes. Am apăsat de vreo cinci ori pe buton. Nu vă grăbiți să judecați! Erau mici, nu enorme cum le fac americanii. Am nevoie de așa ceva acasă!

Mi se termină de făcut și ultima tură de clătite, îmi iau farfuria cu rușine pentru că, chiar dacă sunt mici, clătitele mele formează un munte, apoi mă așez la masă.

Ospătarul vine către mine cu o tavă pe care are două căni. Îmi zâmbește forțat și îmi spune:

– Your almond and soy milk, miss!

Eu mă uit la el și mă pufnește râsul, pentru că îmi trece prin cap să îi spun că nu mai vreau laptele, datorită faptului că am descoperit aparatul de clătite între timp, dar mă abțin să îl chinui, așa că îl întreb, zâmbind:

– Aveți Nutella pe undeva?

Și îi arăt farfuria plină de pancakes cu ajutorul bărbiei.

Zâmbește și el și îmi spune că verifică.

Aștept cumințică la masă și mă uit în jurul meu. Restaurantul este deja populat și încă mai văd oameni venind.

Omul se întoarce la mine cu un bol plin de sos de ciocolată și se scuză pentru că nu are Nutella, iar pe mine mă pufnește din nou râsul și mă abțin să nu îi spun să meargă să cumpere.

Mănânc vreo cinci clătite, iar un alt ospătar vine să mă întrebe dacă vreau ceva de băut. Îi spun că vreau un cafe latte cu lapte de soia. Râde și îmi spune că mi-l aduce imediat.

Oficial, cred că tot personalul restaurantului își dorește să mă fi dus la alergat.

Odată ce am latte-ul, merg pe terasa de afară și îmi aprind o țigară. A plouat puțin pe timpul nopții, iar aerul este curat și proaspăt, dar parcă nu este chiar atât de frig, chiar dacă sunt numai treisprezece grade. Mă bucur de priveliște și de cerul senin, care mi se pare mai frumos ca niciodată.

Termin țigara, mai trag câteva guri de aer, iar când intru înapoi în restaurant, dau nas în nas cu un coleg care mă întreabă:

– Hey! Are you going for a run?

What’s wrong with everyone this morning?

– No, I just had breakfast and now I’m going to sleep. Long night, short period of sleep. Jet lag hit again. Enjoy your breakfast!

Apoi am plecat din fața lui, fără a mai aștepta să spună ceva, și chiar dacă l-am auzit urându-mi somn ușor, nu am vrut să îi mulțumesc. Nu am simțit chemarea…

Ajunsă în lift, mi-am analizat ținuta și m-a pufnit râsul. Chiar arăt de parcă vin de la alergat. Dar cine merge la alergat cu părul desfăcut, nu?!? Asta spuneam și eu!

Well, măcar oamenii de astăzi au fost mai realiști. Ultima dată când am fost în Melbourne, am purtat același trening la micul dejun, pentru că era unica ținută groasă pe care am luat-o cu mine atunci când am emigrat în țările calde, netrecându-mi prin cap că voi ajunge și în colțuri ale lumii în care termometrul indică temperaturi mai mici de douăzeci de grade. Întâmplarea face ca în dimineața aceea să fi fost și pe la sală înainte.

Atunci, un coleg a venit și s-a așezat la masa mea neinvitat, apoi mi-a spus:

– Nice pajamas!

M-am uitat urât la el și i-am spus că este trening.

S-a rușinat vizibil de afirmația lui și s-a scuzat spunându-mi că doar de departe pare pijama, nu și de aproape.

Eu nu l-am iertat și l-am lipsit de prezența mea la masă.

Pe principiul: Tu să nu-mi faci mie treningul pijama, că te las să mănânci singur și mă duc să dorm!

Râd.

Am stomacul plin acum, așa că sunt pregătită să mă odihnesc și să visez frumos.

Diseară voi merge să văd pinguinii.

Sunt happy. Viața este frumoasă!

In and out.

Lost In Space

Ajunsă acasă după o noapte lungă cât un an, mi-am făcut duș, m-am îmbrăcat în ceva lejer și am mers la bucatarie.

Nu să gătesc, nu. Să beau cafea și să fumez.

M-am așezat pe scaun, am pus țigările și cafeaua pe masă, apoi m-am holbat puțin în gol pe fereastra rotundă a bucătăriei care dă către un parc de copii. Nici nu am apucat să îmi trag bine sufletul, că Universul mi-a și făcut rost de companie. Doamne, chiar îmi doream să mă bucur de mine! După prea multe ore petrecute cu exagerat de mulți oameni, efectiv am ajuns să am fantezii cu mine. Cu mine singură!

Una dintre colegele mele de apartament a intrat pe ușă ciufulită toată, abia trezită din somn.

– Fumezi prea mult, Laura!

Atât. Direct, așa. Nu tu „Hello, Sunshine!” nu tu „Thank you for taking care of my cat!”, nimic.

Am privit-o fără expresie și m-am abținut să nu îi spun ce gândeam: Și tu mănânci cât un elefant, dar eu nu mă bag în viața ta. Ia vezi-ți tu de mușchiul tău de vacă moartă și lasă-mă pe mine să îmi văd de ale mele! Nici măcar nu îmi aprinsesem vreo țigară. Scrumiera era golă. Cum a ajuns ea la concluzia că fumez prea mult, nu știu.

– Bună dimineața și ție! Vrei și tu? Mai am un carton.

A început să râdă.

– Nu, nu! Îți mulțumesc! Nu fumez!

Am răspuns din nou în capul meu: Păi mai bine te-ai apuca de fumat, și te-ai lăsa de mâncat animale moarte, omorâte de oameni!

În realitate am tăcut. Mi-am băgat căștile în urechi, am dat play la piesa asta și mi-am aprins o țigară, după care am revenit la holbatul în gol pe fereastră.

În creier îmi sună tare niște versuri din cântec „If only I could wake you up, my love, my love, my love…”, și aproape că îmi vine să le fredonez, dar mă abțin. Mă unge pe suflet piesa asta!

Chiar dacă priveam pe fereastră, de fapt nu priveam niciunde și nu vedeam nimic din tot ceea ce era afară, pentru că eram undeva în interior. În interiorul meu.

Mă gândeam iar la oameni și la iubire. Mă gândeam la cât de dor îmi este, la cât timp a trecut de când m-a îmbrățișat cineva ultima dată și rupeam petale imaginare, pentru a-mi da seama dacă mă iubește, sau nu.

Cine? Nu știu nici eu. Oricine. Ce este mai important? Că suntem iubiți, sau de către cine? Ce relevanță are sursa pentru suflet? Nu are. Sau are? Nu are, la naiba! Și oricum, iubirea vine din noi, nu din alții. Deci pentru cine rupeam petale? Pentru mine…

Colega de apartament și-a făcut cafea și s-a așezat super fericită pe celălat scaun care era în fața mea.

Am văzut-o cu coada ochiului și mi-am dat seama că spune ceva. M-am uitat imediat în jur, să văd dacă vorbește cu mine, sau cu pisica. Rahat! Pisica nu este aici. Vorbește cu mine. De ce, Doamne, de ce??? Am hotărât pe moment că nu este cazul să mă comport ca o autistă, chiar dacă deep inside my heart, asta era tot ceea ce îmi doream. Am oprit muzica și am rugat-o să repete ce a spus, pentru că nu am auzit-o.

A repetat, dar nu am auzit-o nici de data asta. Încă aveam mintea înrădăcinată în ruptul petalelor.

A vorbit mult, dar nu am ascultat-o, chiar dacă mi-am dat silința să fiu acolo cu ea. Am reținut ceva legat Milano și o alergie a pisicii, dar totul este vag.

Mi-a captat atenția abia când m-a întrebat dacă poate să ia o țigară de la mine. Atunci am ieșit din întunericul minții mele și am intrat însfârșit în bucătărie.

– Parcă nu fumai.

– Mai fumez uneori, atunci când beau.

Iau cana ei de cafea de pe masă și o duc la nas, în timp ce o întreb:

– Nebuno, ți-ai făcut irish coffee în dimineața asta?

A început să râdă.

– Nu, nu. Este cafea cu lapte.

– Okay, și care este rostul țigării, dacă fumezi numai când bei? Sau când ai spus asta te-ai referit la băut în general, gen apă, cafea, suc? Pentru că eu personal, asociez băutul cu alcoolul.

Râde din nou.

– Nu, nu. Da, ai dreptate.

Mă pufnește și pe mine râsul.

– Nu, nu, ce? Da, ce? Hai, că vorbim chineză amândouă.

– Da, ai dreptate. Fumez când beau alcool. La asta m-am referit. Dar mereu când te văd pe tine că fumezi, parcă mă faci și pe mine să vreau.

– Amazing!

Îi întind pachetul de țigări si bricheta.

– Ia și fumează! Și stai liniștită, o să trec asta pe lista mea de păcate.

Și-a aprins țigara, apoi m-a întrebat ce planuri am pentru restul zilei.

M-a închis cu întrebarea asta.

În mintea mea s-a declanșat un întreg proces. Eu acum ce fac? Dacă îi spun că nu am niciun plan, poate îmi spune că are ea și mă invită și pe mine. Nu am chef de ea. Dacă îi spun că am vreun plan, chiar dacă nu am, poate îmi spune că ea nu are nimic de făcut, apoi o să mă simt obligată să o invit să ia parte la planul meu pe care va trebui să îl inventez pe moment… O să îi spun adevărul! Nu am planuri. Poate că mă întreabă doar de dragul conversației, pentru că nu are ceva interesant de spus…

– Nu am planuri. Probabil o să stau în casă și o să mă uit la un serial pe Netflix.

– Ce serial?

– Am început să mă uit la Lost In Space. Și în mintea mea rula pe repet „Bravo, Lauro! Tocmai ai lungit discuția! Te rog nu-mi spune că vrei și tu să îl vezi! Te rog! Insist! Te rog frumos! Frumos tare de tot! Bravo, Lauro!”

– Cu ce este?

– Cu niște oameni care călătoresc prin spațiu. „Te rog, rog, rog! Spune-mi că faci ceva mișto azi cu viața ta și nu ai timp de serialele mele!”

– Interesant! Este pe Netflix?

– Da, asta ți-am zis mai devreme.

– Scuze, nu am auzit.

– Nu-i problemă. Poate nu am spus cu voce tare și doar am gândit. Haha.

Știam că i-am spus.

– Tu ce faci astăzi? „Te rog, ia-te și du-te în lume!”

– Merg la piscină cu niște prieteni. Vrei să mergi?

– A, nu. Merci mult! Nu am chef de piscină. O să mă pierd și eu în spațiu, uitându-mă la serialul ăla.

– Okay, mă anunți dacă vrei să vii.

– Sure. Merci!

– Merg să mă pregătesc. Te las.

– Mergi cu Domnul! Distracție plăcută!

– Haha.

Și a plecat din bucătărie, iar eu mi-am băgat din nou căștile în urechi și am dat play la aceeași piesă.

„I’m waiting up, saving all my precious time…”

De data asta fredonez. Nu știu dacă mă aude cineva, dar nici nu îmi pasă.

Mă uit pe geam și văd patru pisici. Una mare și trei pui.

Ceva din mine mă face să mă ridic instant de pe scaun. Pun mâna pe un cuțit (Nu mi-am propus să linșez bietele pisicuțe, stați liniștiți, mâncătorilor de animale moarte!), iau o sticlă de plastic goală, îi tai fundul și o umplu cu apă, apoi pun bobițe într-o pungă, din mâncarea pisicii colegei de apartament.

Ies afară cu gândul de a hrăni și a hidrata pisicile, dar cum orientarea în spațiu nu este punctul meu forte, am luat-o la dreapta în loc de stânga, așa că am dat ocol întregii clădiri pentru a găsi fioroasele feline, afară fiind numai patruzeci de grade.

– Aoleu, amărâtelor! Cum puteți să trăiți așa? Și ție ce ți-a trebuit, nebuno, să faci pui? Nu vezi ce cald este afară?

Da, am vorbit singură, stând pe vine în fața pisicilor care mieunau și se dădeau pe lângă mine.

Le-am pus mâncarea și apa jos, pisica mamă a mirosit-o, apoi a lins puțin apa.

M-am ridicat și am dat să plec. Pisicile, toate după mine în șir indian, apoi grămadă în picioarele mele. Mai, mai, că m-am împiedicat în ele.

M-am oprit din mers și le-am vorbit, de parcă m-ar fi înțeles:

– Nu veniți după mine! V-am pus apă și mâncare acolo!

Ele nimic. Tot în picioarele mele.

Mă întorc în locul cu apă și mâncare, iar ele mă urmează.

– Stați aici!

Plec. Iar vin după mine. Mă pufnește râsul.

– Mă, nu mai veniți după mine! Stați aici!

Nimic. Meow, meow! Și mă priveau de jos cu niște ochi mari, de parcă eram rupta din Soare, și nu alta.

– Ce vreți? Să vă mângâi? Sunteți murdare!

Mă întorc din nou la locul cu mâncare, mă pun din nou pe vine și după ce mă asigur în minte că odată ce mă spăl o să fiu în afara oricărui pericol bacterian, decid să le iau la mângâiat.

Și le mângâi, mă joc cu ele, le tăvălesc prin iarbă și le scutur blana de praf.

Mă simt bine. Deja nu mai contează că sunt neagră pe mâini de la cât de murdară au blana.

Mi se face foarte cald, așa că hotărăsc să plec.

– Stați aici!

Minune! Au rămas!

Dacă până acum am fost invadată de pisici în drumul meu, de data asta sunt invadată de gânduri.

Ce o fi fost oare în mintea mea, de am presupus că au nevoie de apă și de mâncare? Dar nici nu am presupus măcar! Eram convinsă că le este foame și sete! Am ieșit din casă cu gândul că o să le fac un bine de care ele nici măcar nu aveau nevoie. Plină de compasiune am fost și nu alta, dar când se atingeau de picioarele mele, nu știam cum să scap de ele, pentru că erau murdare. Abia mi-am făcut curaj să le mângâi, și aparent, asta își doreau…

Acum mă gândesc din nou la oameni. Așa fac și cu ei? Le dau numai ce îmi imaginez eu că vor, fără să fiu atentă la ce își doresc de fapt?

Mhm. Sigur așa fac. Așa facem cu toții.

Ne dăm unii altora ce ne imaginăm că vrea celălalt. Ne servim comportamente false, vorbe lipsite de esență, ne hrănim aiurea unii pe ceilalți cu iluzii, fantezii și alte porcării.

De ce facem asta? Nu știu. Dar ceva îmi spune că degeaba…

In and out.

I’m Lost In Space

Valid Until…

Știu că poate suna ciudat, dar mi-ar plăcea ca oamenii să fie inscripționați precum conservele.

Aș vrea să văd care este termenul de valabilitate al oamenilor care intră în viața mea. Să știu cât timp am la dispoziție pentru a consuma relația respectivă, și când va expira.

Viața ar fi mult mai simplă și mai ușoară. Așa, chiar dacă nu am știi scopul de la început, măcar am știi durata…

De fiecare dată când Universul îmi scoate câte un om frumos în cale, îmi vine efectiv să îi spun: Hei, bine ai venit în sfera mea existențială! Nu știu de ce ai ajuns pe aici, dar îmi poți spune când pleci?

Da, sunt conștientă că cine vine, trebuie să și plece la un moment dat. Așa funcționează lucrurile…

Bineînțeles că mi-ar plăcea ca omul frumos să îmi spună că nu va pleca niciodată, că va rămâne forever around, dar din ce am experimentat eu până acum, am ajuns la concluzia că nimeni nu rămâne atât cât mi-aș dori eu să o facă, dar la nesfârșit… Oamenii mereu pleacă. Și când spun că pleacă, nu mă refer la faptul că își mută trupul departe de mine, nu. Unii pleacă mental. Chiar dacă fizic sunt prezenți, sunt pierduți printre proiecțiile minții, printre emoții și Dumnezeu mai știe ce.

Am obosit.

Astăzi sunt tristă. Mă gândesc iar la oamenii care au venit, la cei care au plecat și la cei care abia au ajuns. Unii nici nu și-au despachetat încă bagajul. Poate nici nu o vor face, cine știe? Dar ce mai contează, când oricum sunt pe picior de plecare, iar eu sunt deja pregătită să îmi iau la revedere…

In and out.

Airplanes

Fumam o țigară și priveam cerul.

Puteam vedea avioane din poziția în care stăteam. Unele decolau, altele aterizau, iar asta mă făcea să mă gândesc la ups and downs of life. „Viața este frumoasă!” îmi spuneam în gând, chiar dacă personal, aterizez mereu în cap după ce reușesc să mă înalț câte puțin.

Nici nu mi-am dat seama când s-a apropiat de mine. Eram pierdută în contemplarea vieții.

– Ai un foc?

Și m-am auzit vorbind:

– Am.

Apoi mi-am văzut în continuare de avioane.

– Și… Îmi dai, te rog?

– Îți dau. Am crezut că doar vrei să îmi faci inventarul poșetei. I-am spus zâmbind, apoi i-am întins bricheta. Poftim! Și mi-am ridicat iar ochii la cer, fericită și mândră de mine că nu i-am oferit-o înainte să mi-o ceară!

Își aprinde țigara, iar în timp ce îmi înapoiază bricheta, mă întreabă pe un ton de-a dreptul curios:

– Ce faci singură aici?

Îmi cobor privirea spre ea, ridic mâna în care am țigara și i-o arăt, apoi mă uit în jurul meu și îi indic cu bărbia alți oameni care își făceau veacul prin locul în care eram. Mă comport precum o mută, numai ca să nu îi spun ce am în minte. Ești semi chioară? Nu vezi că mai sunt oameni pe aici? Unde mă vezi singură? Sau ai ochi numai pentru mine, nebuno?!?

Își dă seama că nu am chef să îi vorbesc, așa că îmi spune pe un ton trist de această dată:

– Înțeleg…

O ignor și rămân în cer.

Chiar dacă tace pentru câteva clipe, îi pot simți privirea în ceafă, pentru că stau cu spatele la ea. Știu că are ceva de spus și nu mă va lăsa în pace până când nu va da afară tot ceea ce o macină, așa că mă uit la ceas înainte să înceapă să vorbească, în ideea că îi voi da de înțeles că sunt pe grabă, chiar dacă nu eram.

Nici nu am lăsat bine mâna stângă în jos, că și începe să turuie.

– Am divorțat de soțul meu.

Cobor iar din cer, o privesc fără expresie și îi spun sec:

– Felicitări!

Apoi îmi sting țigara și mă rezem cu spatele de un zid cu mâinile împreunate și cu ochii în sus.

Ea îmi urmează exemplul și se aliniază cu mine, pe același zid. Tace pentru câteva clipe, iar după ce privim împreună un avion care tocmai decola, își dă play la vorbe.

– Știi… Avioanele mă duc cu gândul la oamenii dragi, pentru că mereu când sunt într-un aeroport, știu că sunt mai aproape de ei.

– Pe mine mă duc departe de toți cei pe care îi iubesc. Mă duc departe de tot și de toți, dar mă aduc mai aproape de mine.

– Ești norocoasă!

– Nu cred în noroc. Sunt curajoasă.

– Câți ani ai?

Pretind că nu aud întrebarea și privesc cerul. Îmi respectă decizia de a nu îi împărtăși vârsta mea, și continuă să vorbească despre ea.

– Eu am patruzeci și trei. Am fost căsătorită douăzeci și cinci de ani cu soțul meu. Fostul meu soț, de fapt. M-am căsătorit prea tânără. Ar fi trebuit să o ascult pe mama, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, când îmi spunea să nu mă grăbesc. Abia acum mi-am dat seama că avea dreptate, dar este prea târziu. Mult prea târziu. Măcar am doi băieți minunați din căsătoria asta. El nu a vrut copii. Când a aflat că sunt însărcinată, m-a pus să fac avort. Își dorea să se mai bucure de viață și își imagina că un copil i-ar ruina visele. Nu l-am ascultat, așa că nu a mai vorbit cu mine șase luni. Am stat la mama, ce era să fac? Îmi era teamă că mă va răni dacă voi sta prin preajma lui. A revenit cu picioarele pe pământ când eram cu burta aproape de gură… M-a luat acasă și a fost totul frumos până când a aflat că are un băiat. Își dorea fetiță. Nu l-a iubit pe Robert, iar pe mine m-a făcut să mă simt vinovată că nu i-am făcut fată. E, timpul a trecut, am rămas însărcinată din nou, am mai făcut un băiat, l-a renegat și pe acesta, dar eu am fost fericită. Mereu am știut că o să fiu mamă de băieți. Tu ai copii?

– Nu.

– Copiii îți dau cel mai frumos sentiment din lume. Ce simți atunci când ești mamă, nu se compară cu nimic. Abia când o să fii mamă o să înceapă viața să facă sens.

Nu i-am spus nimic, dar în mintea mea era o voce care urla: Cine te crezi, cucoană, de îmi spui când o să facă viața mea sens?

– Îmi iubesc copiii. Le-aș da și o parte din mine dacă ar fi nevoie, dar fiind mamă de băieți, am putut să îi observ de aproape. Și să știi, draga mea, bărbații sunt lași. Și ei, ca tatăl lor, fug de responsabilități. Vor doar să se bucure de viață și să nu ofere nimic în schimb. Dar așa sunt bărbații. Nici eu, ca mamă, nu îi pot schimba, chiar dacă m-am mințit multă vreme că o pot face. Știi de ce te-am abordat?

Și își bagă mâna în buzunarul jaketei pe care o purta, de unde scoate o brichetă și mi-o arată din palma ei.

– Aveam brichetă. Dar te-am văzut și mi-ai amintit de mine în tinerețe.

– Aș vrea să îți spun că mă miră lucrul acesta, dar sunt conștientă că îi putem vedea numai pe oamenii care ne oglindesc. I-am spus privind către cer.

– Ești deșteptă pentru vârsta ta. Îmi place de tine. Câți ani ai? Douăzeci și șase?

O fixez cu privirea și îi spun serioasă:

– Ia-mă acasă dacă tot îți place de mine.

Începe să râdă.

– Mi-ar plăcea să fac asta, dar pari genul de om care nu are stare să stea într-un loc. Nu cred că ți-aș face un bine.

– Glumeam. Este o expresie pe care o folosesc de fiecare dată când îmi face cineva un compliment, pentru că nu știu cum altfel să reacționez.

– Înțeleg.

– Ce bine!

– Nu vrei să îmi spui ce vârstă ai, bine! Să îți mai spun de mine atunci.

– Da, te rog! Chiar mă interesează viața ta! Nici nu știu cum am putut să trăiesc douăzeci și opt de ani fără să îți știu povestea.

Râde din nou și își duce mâna dreaptă la nas pentru a-l șterge.

– Ești atât de tânără! Ești căsătorită?

– Nu, dar am pisică! Se pune?

– Să nu te căsătorești! Să nu îți dai libertatea la schimb, pentru nimic în lume! Rămâi așa! Căsătoria este o minciună! Cine te va iubi, îți va sta alături toată viața, fără să aibă nevoie de semnătura ta sau a lui pentru asta. Ține minte lucrurile astea! Când te căsătorești, intri într-un cerc vicios. Ceva se schimbă în mințile celor căsătoriți. Am văzut asta peste tot în lume, la toate cuplurile căsătorite. Odată ce te căsătorești, te legi singură la mâini, la ochi și la gură. Nu mai ai cum să faci tot ceea ce îți dorești, treci cu vederea lucruri care te rănesc, și îți înghiți cuvintele, dar cu toate acestea, ajungi să te complaci în situația în care te afli și să îți fie teamă să faci vreun pas către o schimbare, mai ales dacă ai și copii.

O ascultam și îmi repetam în minte „Nu îmi aparține scenariul. Nu, nu, nu! No! Asta este povestea ei.”

– Eu m-am temut douăzeci și cinci de ani! Am fost conștientă din primul an de căsătorie că nu o să fiu fericită cu bărbatul care m-a ales de soție. El m-a ales pe mine. El m-a cerut de nevastă. Eram mică și proastă și am spus da fără să stau pe gânduri, pentru că știam că așa se face. Așa văzusem și eu prin filme. Am crezut că dacă cineva mă alege, trebuie să îl aleg și eu pe el. Dar nu el era alesul meu. Am acceptat pentru că am crezut că sunt specială pentru el. Faptul că m-a întrebat dacă vreau să mă căsătoresc, m-a făcut să mă simt specială. Dar nu eram specială, eram doar proastă, pentru că abia acum, după ce am avut curaj să bag divorț, am început să mă simt specială.

– L-ai iubit pe soțul tău?

– Nu l-am iubit. Nu l-am iubit niciodată. Am încercat, dar nu am putut. A fost un om rece, distant și egoist. Cum aș fi putut să îl iubesc?

Îi zâmbesc, tac pentru câteva clipe, apoi reformulez întrebarea.

– Pe tine te iubești?

I se măresc ochii.

– Pe mine??? Mă iubesc, da!

Nu se iubește. Nu s-a iubit niciodată. Din cauza asta nu l-a putut iubi nici pe el. Dar nu este de datoria mea să îi luminez existența. Îmi mușc limba și tac.

Mă uit din nou la ceas, dar nici nu văd cât este ora. Îmi scot o țigară din pachet și o întreb dacă îmi dă bricheta ei.

Începe să râdă:

– Sigur, îți eram datoare cu un foc!

Îi fac cu ochiul, îmi aprind țigara, îi dau bricheta înapoi și privesc iar spre cer.

– O să mai fumez și eu o țigară cu tine, apoi o să plec să mă aranjez, pentru că am un eveniment în seara asta. Ești cazată aici, la hotel?

– Da.

– Vrei să luăm cina mai târziu? Știu un restaurant unde se mănâncă foarte bine aici în zonă.

– Nu, mulțumesc! Plec mâine dimineață și vreau să mă odihnesc.

Întinde mâna dreaptă și îmi spune zâmbind:

– Eu sunt A. Îmi pare bine să te cunosc!

Îi apuc mâna și îi spun cu plictiseală în voce:

– Laura.

– Știi, Laura… Ești misterioasă. Iar eu nu mă bag de obicei în seamă cu oamenii. Dar pe tine te-am văzut privind către cer ca și cum ai căuta ceva acolo, așa că am început și eu să caut cu tine. Nu am găsit nimic. Și nu știu ce cauți tu, dar experiența îmi spune că sigur ai pierdut ceva, sau poate pe cineva, așa că dacă vrei să vorbești, sunt aici să te ascult.

Am revenit iar cu privirea asupra ei și m-am holbat de-a dreptul la ea abținându-mă să nu o ating, pentru a avea garanția că este reală. Cine Dumnezeu este femeia asta, și de unde până unde „mă citește” ea pe mine? Și acum că mă uit la ea cu atenție, parcă nu pare deloc de patruzeci și câți ani a spus că are. Pare mai tânără. Și vai, ce privire blândă și pătrunzătoare are! Uitându-mă la ea, mi-am dat seama că i-aș putea spune și eu toată povestea vieții mele, cu certitudinea că o va lua cu ea în mormânt.

– Mulțumesc, cred… Nu am pierdut nimic și pe nimeni. Încerc doar din răsputeri să mă găsesc pe mine. Dar nu vreau să vorbesc despre asta.

– Înțeleg!

Păi nu înțelege ea? Dacă mai aud o dată expresia asta, îmi explodează creierul! Mă duce cu gândul la ceva ce vreau să îmi scot din minte.

Își stinge țigara, apoi îmi spune pe un ton cald:

– Am plecat. Se face târziu. Mă bucur că te-am văzut, Laura!

Și m-a privit de parcă aceea a fost ultima dată când ne-am fi văzut, cu părere de rău…

– Bye!

M-am întors din nou cu ochii în cer, cuprinsă de oboseală și cumva tristă pentru că a plecat. Mi-ar fi plăcut să îmi mai vorbească, chiar dacă la început am fost deranjată de faptul că s-a băgat în seamă cu mine și mi-a perturbat liniștea.

Îmi mai aprind o țigară cu gândul că este ultima, îmi scot telefonul din buzunar, apoi îl bag înapoi. Nu m-a căutat nimeni. Nu mă caută nimeni de multă vreme…

Mă pierd din nou în cer și la scurt timp îi aud vocea, așa că revin pe pământ.

– Laura?

Îmi zâmbește blând și îmi întinde cartea ei de vizită:

– Te rog să îmi scrii când vrei. Mi-ar plăcea să te mai văd.

Iau cartea de vizită și zâmbesc fără să spun nimic, apoi privesc lung în urma ei.

Când o pierd din aria vizuală, mă uit la cartea de vizită și văd că scrie boldat writer sub numele ei.

Încep să râd singură și mă bucur că nu i-am spus mai nimic, chiar dacă mi-ar fi prins bine și mie o eliberare.

Deci și tu cauți povești, doamna A. Știu strategia asta. Începi să le povestești oamenilor drame închipuite din viața ta, doar pentru că știi că o vor face și ei la rândul lor… Ce bine că am avut cerul la dispoziție și m-a ținut ocupată! Altfel, te-aș fi inspirat să scrii cea mai adevărată dramă din toate timpurile.

O caut pe google și culmea, o găsesc. Găsesc și evenimentul la care va participa, câteva citate care i-au adus celebritate și o știre într-un ziar de cancan, care îi anunță divorțul. Nu m-a mințit. Chiar a divorțat.

Îmi sting țigara și merg în cameră. Acum că știu că este scriitoare, mi-ar plăcea și mie să o mai întâlnesc.

Îmi fac un duș și adorm buștean, iar când mă trezesc, caut cartea de vizită, pentru a mă asigura că nu am visat.

Am găsit-o.

O caut din nou pe google și îi citesc câteva texte. Și ea, scrie ca mine. Despre oameni și sentimente. Se eliberează prin scris. Mă mir că a simțit nevoia să și vorbească, dar sunt recunoscătoare pentru că a făcut-o.

Cobor iar la fumat, dar afară este întuneric iar cerul este acoperit de nori, așa că nu mă mai uit în sus, ci analizez discret oamenii din peisaj.

Mă întreb care o fi povestea lor și ce se ascunde dincolo de zâmbete, de cuvintele și de privirile lor pierdute. Cred că toți au avut parte de momente bune, de momente mai puțin bune, de frumos și de urât în viața asta… Cred asta, pentru că eu am avut parte de toate.

Mi se face frig, așa că sting țigara înainte să o termin. Ajung în cameră, bag cartea de vizită a lui A în portofel și caut pe net o carte de-a ei.

O descarc pe telefon, apoi mă apuc să citesc și adorm. Îmi place cum scrie și mă amuză faptul că am scris amândouă despre același lucru, cu aceeași viziune asupra lui.

Ceva îmi spune că nu ne-am întâlnit întâmplător…

Waiting

Într-o zi mi-am jurat că nu îmi voi mai permite să fiu orgolioasă.

Aceea a fost ziua în care am fost orgoliul întruchipat.

În altă zi mi-am promis că mă las de fumat, și am fumat trei pachete de țigări, de la răsăritul Soarelui, până la apus.

Într-o zi l-am sunat, și nu mi-a răspuns. Mi-am jurat atunci, că nu îl mai sun niciodată.

L-am sunat din nou după aceea, și i-am spus că îl iubesc.

În altă zi mi-am dat cuvântul că nu mă voi mai enerva niciodată, și voi trata toate situațiile conflictuale cu calm.

Aceea a fost ziua în care mi s-a umplut paharul și m-am enervat atât de tare, încât am scos tot ce am avut îl el, cu urlete demne de Cartea Recordurilor, sau poate de Obregia.

Într-o zi mi-am jurat că nu îmi voi mai irosi energia cu alții, și o voi investi înțelept, în mine, pentru mine.

Aceea a fost ziua în care nu am dat nici doi bani pe ființa din mine, și am fost pe punctul de a-mi da sufletul pe moca, un rinichi și ficatul, un deget, un ochi, de ce nu, numai să îi văd fericiți pe toți cei ce mă înconjurau.

În altă zi mi-am promis că voi merge la sală, și că voi avea mai multă grijă de trupul meu.

Aceea a fost ziua în care am stat în pat toată ziua, m-am uitat la seriale, și m-am îndopat cu pufuleți, ciocolată și tutun.

Într-o zi mi-am jurat că nu îmi voi mai lăsa mintea să mă ducă în trecut.

Aceea a fost ziua în care trecutul mi-a bătut la ușă, iar eu l-am poftit înăuntru. Intră, te rog! Fă-te comod! Simte-te ca acasă la mine în cap!

În altă zi mi-am promis că voi da tot ce am eu mai bun în mine pentru a-mi duce toate planurile la îndeplinire.

Aceea a fost ziua în care toate planurile mele s-au dus de râpă, iar eu am asistat nepăsătoare la spectacol.

Într-o zi am constatat că mi-s toată pierdută, și nu știu încotro să o iau. Mi-am jurat atunci că mă voi regăsi și îmi voi trasa o hartă.

Aceea a fost ziua în care m-am pierdut și mai tare, și am rătăcit precum un orb care vede pentru prima dată lumina zilei.

Mi-am jurat și promis atât de multe, încât la un moment dat, mi-am dat seama fără să vreau că jurămintele și promisiunile nu îmi sunt de niciun folos, așa că am hotărât să schimb foaia.

Așa am început să îmi interzic.

Mi-am interzis să fiu orgolioasă, să fumez, mi-am interzis să îl mai sun, să mă mai enervez, să îmi irosesc energia cu alți oameni, mi-am interzis să lenevesc și să îmi mai las mintea să îmi proiecteze trecutul, să stau cu mâinile în sân când vine vorba de planurile mele, mi-am interzis să mă mai pierd și să rătăcesc aiurea.

Luni mai târziu, m-am regăsit frustrată. Nici a-mi interzice lucruri nu a funcționat.

Am început să plâng, iar în timp ce o voce îmi rostea râzând în cap că nu sunt bună de nimic și că nici măcar jurămintele și promisiunile vis-a-vis de propria-mi persoană nu le pot ține, o alta îmi spunea șoptit și calm: Totul este bun așa cum este!

M-am oprit din plâns și am zâmbit.

Am înțeles atunci, că a-mi interzice, a promite sau a jura că voi face lucrurile altfel decât îmi vine să le fac natural, este o tâmpenie.

Nu de promisiuni aveam nevoie. Să-mi interzic să fac ceva, mă excita nervos și mă conducea fix către a face acel lucru. Noțiunea jurămintelor nici măcar nu îmi era și încă nu îmi este clară, și oricum le-am încălcat de când mă știu.

Mi-am dat seama în ziua aceea că abordarea mea era greșită. Nu puteam schimba nimic la mine. Nu îmi puteam ordona total opusul a ceea ce reprezentam eu ca om, pentru că ceva lipsea din puzzle-ul pe care încercam eu să îl transform în tablou.

Acceptarea. Înțelegerea. Timpul.

Până în acel moment, am simțit că sunt pe fugă, iar asta era atât de nenatural… Oh, Doamne! Dacă aș fi fost măcar puțin atentă, aș fi conștientizat că polii nu pot fi schimbați între ei. Că o comandă însoțită de o plesnire din degete, nu face minuni, iar fără timp, nimic nu are parte de creștere.

Vocea care mi-a șoptit că totul este bun așa cum este, avea dreptate. Sau poate era dreptate… Cine știe dacă nu cumva în momentul acela de melancolie și frustrare totală, mi-a vorbit chiar vocea dreptății universale

Totul este bun așa cum este înseamnă de fapt că nimic nu este bun sau rău, ci doar este, așa că a încerca să schimb ceva, ar fi o prostie.

Când m-am acceptat așa cum eram, am învățat să mă înțeleg, iar asta s-a simțit precum o îmbrățișare pe care o primești de la omul pe care îl iubești cel mai mult pe lumea aceasta, plină de caldură, de liniște, de armonie, și care pare că durează o eternitate, chiar dacă în realitate are loc numai câteva secunde, doar că nu era niciun om drag sufletului meu prin preajmă, așa că parcă m-am îmbrățișat singură, și vă spun, a fost minunat.

Îmbrățișarea pe care mi-am dat-o, a fost acceptarea a ceea ce eram. A fost renunțarea la judecăți și la proiecțiile minții, care m-ar fi vrut mai altfel decât eram deja. A fost iertarea pentru neputințele și neajunsurile pe care mi le subliniam la nesfârșit în minte, în suflet și pe corp. A fost acceptarea mea ca întreg, exact așa cum eram, cu toate cele rele ale mele, căci da, nu consideram că există și ceva bun în mine. Știam doar că vreau altceva și altfel, iar ceea ce aveam nu era suficient sau bun.

Odată ce m-am acceptat, am început să mă înțeleg. Mi-am înțeles dorințele, am înțeles schimbarea pe care acestea o cereau, și care era sursa de unde își lua hrana.

Am acceptat, am înțeles, și atât.

Nu am făcut nimic. Nu am mișcat nici măcar un deget, pentru că știam că dacă voi încerca să fac ceva, ce avea să se întâmple, ar fi fost similar cu ceea ce trăisem deja, iar a mă întoarce de unde am plecat, nici nu intra în discuție.

Am acceptat, am înțeles, și am invitat timpul să își spună cuvântul.

Acum…. Acum aștept, iar așteptarea îmi scoate în cale numai experiențe pe care le găsesc a fi frumoase, exact așa cum sunt.

Acum aștept, primesc, accept, înțeleg și aștept din nou.

Nu știu să vă spun dacă a venit deja timpul, dar pot să vă spun , știu sigur că va veni.

In and out.

Important

M-am trezit cu vorbe în cap.

Vocea care îmi umple golul minții, are chef de monologuri uneori:

Obișnuiește-te cu ideea că nu ești importantă pentru nimeni și nu îți face din asta motive de lamentare! Ia-o ca atare și mergi înainte.

Ce înseamnă înainte? Habar nu am! Uneori a merge înainte, constă în a face câțiva pași înapoi și a-ți reevalua principiile, acțiunile, dorințele, sentimentele…

Obișnuiește-te cu ideea că nu ești importantă pentru nimeni, pentru că asta te va scuti de toate bătăile de cap inutile, de toate scenariile și de toate așteptările pe care le proiectezi la nesfârșit, fără să ai parte de vreo materializare fabuloasă în ceea ce le privește, pentru că viața a bătut dintotdeauna filmul.

Okay? Okay! Acum că te-ai obișnuit cu ideea că nu ești importantă pentru nimeni, fă din tine o prioritate și dă-ți tu importanță. De ce?!? Pentru că poți! Și măcar este realizabil.

Unii ar numi asta egoism, dar ce-ți pasă? Am stabilit deja că nu ești importantă pentru alții, așa că se merită să îți irosești energia cu ce gândesc ei despre tine, cu etichetele pe care ți le pun?

Nu!

Mergi înainte. Ești tu cu tine. Restul oamenilor au rol decorativ. Sunt degeaba, cu alte cuvinte. Iar tu ești degeaba pentru ei.

Obișnuiește-te cu ideea că

Gata, voce din capul meu! Piua! Am înțeles. Nu sunt importantă pentru nimeni, și dacă voi continua să visez la cai verzi pe pereți, o să rămân neimportantă pentru eternitate, așa că a venit momentul să îmi dau singură importanță!

Sunt obișnuită, gata!

M-am ridicat din pat și mi-am văzut reflexia mirobolantă în oglinda situată chiar pe peretele de la capătul patului.

Am pufnit în râs când m-am auzit rostind cu vocea mea de om abia trezit din somn:

IMPORTANTO! Muah! Muah!

Mi-am făcut singură cu ochiul în oglindă, apoi am dat fuga la bucătărie să îmi fac o cafea, să mă trezesc pe bune.

Se simte bine să fiu importantă pentru mine.

Now no one else matters.

In and out.

Divided

Mă plimb cu Terra în jurul Soarelui de mai bine de un sfert de secol, iar gândul că anii trec cu o rapiditate atât de mare, ajunge să mă copleșească din ce în ce mai des.

Nu știu când am pierdut contabilitatea timpului, dar știu că uneori, când închid ochii, ajung undeva departe în trecut, într-un moment din copilăria mea pe care îl petreceam în dormitorul apartamentului din Constanța, în care am locuit cu famila în primii șapte ani de viață.

În acea amintire îndepărtată care îmi dă impresia că s-a întâmplat ieri, eu și sora mea mai mare ne băteam pe mama, care stătea în pat, între noi două. Eu și E, fiind amândouă extrem de posesive în ceea ce o privește pe femeia care ne-a dat viață, am stabilit de comun acord să o împărțim pe mama în două, astfel încât, fiecare să aibă jumătatea ei. Ne-am interzis reciproc să atingem partea care nu ne aparține, dar între noi fie vorba, eu aș fi împărțit cu bucurie jumătatea mea de mamă cu sora mea, pentru că o iubeam și o admiram atât de mult, încât aș fi făcut orice pentru a-i intra în grații. Ea, însă, nu era dispusă să încalce normele adoptate, așa că de fiecare dată când se întâmpla să îi încalc teritoriul, mă ataca. Bineînțeles că eu ripostam, iar atunci ambele tabere intrau în război. Atacul se dădea asupra mamei, la propriu, pentru că ea era la mijloc. Noi, fetițe răzgâiate, încercând să ne apărăm teritoriile pe care le consideram a fi ale fiecăreia de drept, sfârșeam prin a o bate pe mama, care încasa loviturile noastre de palme cu o înțelegere și cu o iubire infinită, de care eu personal, nu știu dacă sunt capabilă încă, chiar dacă mă aflu acum la vârsta la care mama experimenta exact ce vă povestesc.

Amintirea aceasta îmi oferă o stare de liniște. De fiecare dată când se întâmplă să călătoresc în timp și ajung acolo, revin în prezent mai calmă, pentru că imaginea mamei de atunci mi se înfățișează precum un munte de calmitate și de iubire necondiționată care uneori face sens pentru mintea mea, iar alteori mă pune în dificultate și mă obligă să trăiesc din nou sentimentele pe care le aveam în clipa aceea, sentimente care includ teamă. Teama că aș putea încalca fără să vreau un teritoriu care nu îmi aparține și aș fi atacată pentru asta, teama că aș putea pierde oricând ceva ce îmi aparține, dacă nu sunt suficient de atentă.

De parcă aș avea eu vreun control real asupra acestei vieți…

Astăzi de dimineață, am plătit din nou un bilet dus-întors în copilărie și am ajuns iar în acel moment care obișnuiește să mă aducă în realitate mai calmă, însă aparent, am revenit în momentul prezent mai răvășită ca niciodată, pentru că mi-am dat seama că parcă lipsește ceva în amintirea mea.

Tata. Vedeți voi, dacă pe mama am împărțit-o în două, pe tata am fi fost dispuse și eu și sora mea, să îl dăm pe degeaba, oricui ar fi vrut să îl ia.

De ce? Nu știu să vă spun. Poate pentru că era absent chiar și atunci când era fizic prezent lângă noi. Poate din egoism, pentru că eram conștiente că el este cel care ne poate deposeda pe amândouă de mama, oricând vrea el… Poate din cauza mamei, care prefera să petreacă mai mult timp cu mine și cu sora mea, în loc să îi acorde și lui atenție, obișnuindu-ne astfel și pe noi să îi ignorăm existența…

Nu știu. Nu am un răspuns la asta, dar călătoria în trecut m-a adus în prezent altfel decât obișnuia să o facă de obicei.

Acum mă gândesc la oameni.

La oameni cărora le-am permis să se atașeze de mine, fără a avea intenția de a-i primi în viața mea de fapt. La oameni a căror iubire am acceptat-o fără a fi dispusă să le-o împărtășesc la rândul meu, dintr-un egoism pe care îmi este și jenă să îl recunosc.

La oameni de care m-am folosit atunci când am avut nevoie, ca apoi să îi tratez cu indiferență, oameni fața de care nu am nutrit nici măcar un pic de recunoștință.

Mă gândesc la oamenii posesivi care s-au perindat prin viața mea, și la cât de scurtă am făcut să le fie șederea, din frica de a nu ajunge în postura mamei mele de acum douăzeci de ani.

Mă gândesc la oameni și îmi dau seama că gândurile despre ei, sunt de fapt gânduri despre mine, despre fricile, rănile și sentimentele pe care am ales să le am pe parcursul vieții in interacțiunile cu ei, și chiar dacă sunt conștientă că niciunei stări și niciunui sentiment nu îi este menit să dureze o eternitate, parcă nu pot să nu le acord atenție și să le las să își facă treaba de vizitatori care vin și pleacă.

Mă gândesc la mama și mă gândesc la egoism. Mama era lipsită de ego pe vremea când eu și sora mea eram mici, și cu toate astea, ne-a permis nouă să fim egoiste și să purtăm războaie pentru ea. Cred că dacă i-am fi cerut un fierăstrău și am fi încercat să o secționăm pentru a-și lua fiecare bucata ei de mamă, nu s-ar fi împotrivit. Ne-ar fi lăsat să ne facem damblaua.

Când Dumnezeu a devenit lumea asta atât de nebună? De ce acum nu mai pot fi egoistă? De ce acum nu mai pot cere ceea ce cred că mi se cuvine? De când nu mai lupt pentru drepturile mele, fie ele și imaginare???

În ziua de azi, mi se pare că e nevoie de curaj pentru a fi egoist într-o lume care te învață că pe tine trebuie să te pui pe ultimul loc.

Mă gândesc la prea multe lucruri. Mai bine nu mă mai gândesc la nimic. Oricum nu trag nicio concluzie care să îmi lumineze întunericul minții.

Astăzi m-am dus în trecut și am rămas prea mult pe acolo, iar asta m-a făcut să îmi pară rău pentru un miliard de lucruri pe care le-am făcut și pentru un alt miliard de lucruri pe care nu le-am făcut. Nu știu pe care le regret mai tare.

A apărut din nou vocea aia în capul meu. Îmi repetă niște cuvinte de mai bine de treizeci de minute, pe un ton de profesor de filosofie bătrân:

Dacă atunci când te gândești la trecut te încearcă sentimente de regret, asta nu înseamnă că mai ai lucruri de rezolvat, ci că te afli în locul greșit. Întoarce-te în prezent! Alo, gagica! Prezentul către Laura!

O tot ignor, dar ea insistă… Nu știe, oare, că este mai ușor să te afunzi în obișnuință decât să te arunci în necunoscut?

Nu știe oare, că prezentul este periculos pentru că durează numai o secundă? Nu știe că visarea pare mai reală decât însăși realitatea?

Nu știe…

Și pisoiul ăsta de ce tot miaună lângă mine??? Taci, Bibi! Omul tău e plecat cu capul!

Râd.

Girls Gone Wild

Mă sună.

Aveam căștile în urechi, așa că am răspuns imediat.

– Vai, Laura!!! Vai! Vaaaai! Vai, Laura, Vai! Mamă, dar ce promptă ești.

Eu râd.

– Ce faci? Ce te vaiți?

– Vai, Laura!!! Ce faci?

– Livin’ la vida loca. Tu ce faci?

– Ești acasă?

– Da.

– Primești musafiri? Vai, ce stare am!

– Aoleu, ce ai pățit?

– Nu mai vorbesc cu R de patru zile și doar ce mi-a scris.

– Aha. Și?

– Și mă învârt ca titirezul în tot orașul de nervi. Conduc fără o direcție clară, numai să nu îi răspund.

Mă pufnește din nou râsul și îi spun:

– Hai, treci la consiliere, că doar ce mi s-a eliberat cabinetul! Abia a plecat F de la mine.

– Haha! Ea ce mai are?

– Un date inopinat cu un tip de care a fost îndrăgostită acum vreo cinci ani.

– Mor!!! Deci mor! Hahaaaa! Băi, e ceva în aer??? Ce are toată lumea? Ajung în zece minute.

– Vis! Pun de cafea? Sau îți fac un ceai? Eu dacă mai beau o cafea, voi exploda!

– Cafea, te rog! Fă-ți tu ceai.

– Ei, na! Crezi tu că dacă am cafea făcută, mă pot abține să o beau? O să explodez, aia e! Mă întorc înapoi în lumină.

– Aleluia, fata mea! Pup, pup! Să nu mă ții iar pe la ușă! Scoate-ți căștile alea din urechi, să auzi interfonul!!!

– Gata, șefa! Se execută! Toată stima! La revedere!

Închid telefonul și merg la baie doar pentru a-mi privi fața în oglindă. Râd. Râd singură și aproape că îmi vine să pup oglinda, pentru că nu m-am mai văzut de mult râzând, și parcă sunt mândră de mine.

Nu trece mult timp, că ajunge și pacienta number two.

Deschid ușa râzând și o poftesc înăuntru:

– Bună ziua! Poftiți, vă rog! Poftiți! Vă rog să îmi permiteți să vă pun poșeta în cuier, că să nu mi-o trântiți iar pe masă și să mă enervez pe Bibi pentru că vă umblă prin ea.

– O, dar ce de treabă ești! Și ce frumoasă!!! Hai, să te pup! Muah, muah.

– Merci, merci! Așa m-a făcut pe mine Universul. De treabă și frumoasă!

– Nebună ce ești!

– A, da! Și nebună! Ia, uimește-mă!

– Vai, Laura, deci nu mai pot!

– Aoleu!

– Da, mă! Ți-am spus că nu mai mergea cu R…

Am ridicat mâna dreaptă în sus, precum un polițist de la rutieră, pentru a o atenționa pe prietena mea că vreau să mă angajez în conversație, iar pentru asta, ea trebuie să se oprească din povestit. Nu de alta, dar femeia are un debit verbal nemaintâlnit de mine până la ea, iar dacă atunci când îi ies cuvintele pe gură nu o privești fix în ochi, are impresia că nu o asculți, și se oftică precum un copil de grădiniță care își scapă acadeaua pe jos.

– Stai puțin! Mergi și așează-te confortabil, iar eu pun cafea și vin imediat.

– Bine, bine!

Eu merg la bucătărie, ea intră în living.

– Aaaaa! Ce flori frumoase!!! Mmm! „You’re my Sunshine!” De unde le ai, rază de Soare?

Încep să râd și nu îi răspund la întrebare. Pun cafeaua în cești și merg și eu în living. Insistă:

– Cine ți-a luat florile, rază de Soare? Ah?

– Mama.

– Ce drăguuuuuț!

– Mama mare!

Pe mine mă pufnește râsul, iar ea mă privește de parcă ar fi un procuror care mă bănuiește de vreo infracțiune.

– Haideeee! Spune cine ți le-a luat!

Știu că este o egoistă de primă clasă și că îi place mult să își audă vocea, așa că îi apăs butonul de start, având certitudinea că în câteva secunde va uita de existența florilor:

– R. Ce s-a întâmplat cu el?

Lucrurile s-au întâmplat exact așa cum am anticipat. Și-a întors privirea de la flori, s-a așezat pe canapea picior peste picior și și-a luat postura de cucoană nevorbită care vrea să acapareze atenția întregii lumi, doar că de această dată, o priveam numai eu.

– Da. Ți-am spus că nu mai mergea cu el. În ultima vreme, ne chinuiam să ne suportăm unul pe celălalt.

Tace pentru câteva clipe și privește în gol, cu capul în jos, băgat adânc între umeri.

Tac și eu. Îi dau timp să își pună gândurile în ordine.

– Am făcut tot ce mi-a stat în putere să duc relația asta mai departe! Tot, Laura! Tot! Acum patru zile ne-am văzut pe seară la un restaurant și mi-a spus că el nu este fericit. L-am întrebat de ce, dar mi-a spus că nu știe, apoi am stat ca doi proști unul lângă celălalt, fără să scoatem vreun cuvânt. Eu nu știam ce să spun. Mă gândeam… Bine, bine. Ești nefericit. Dar ești nefericit din cauza mea? Spune-mi, dracului, ce îți trebuie să fii fericit, că mă dau peste cap, numai să îți găsești tu fericirea! Dar nu! Nu a spus nimic vreme de mai bine de jumătate de oră, iar eu nu am putut să scot niciun cuvânt, pentru că nu știam cum va interpreta el ceea ce gândeam eu, așa că am stat în tăcere până când a deschis el din nou gura și mi-a spus foarte nonșalant: „Cred că asta a fost.” S-a ridicat de pe scaun, a pus niște bani pe masă, m-a bătut peste umăr de parcă aș fi fost cel mai bun tovarăș al lui, nu iubită-sa de doi ani jumate, s-a mai uitat puțin la mine, apoi mi-a spus: „Pa! Ai grijă!” și a plecat.

S-a oprit din vorbit și se uita la mine, așa că am luat cuvântul.

– Super. Și tu nu ai mai zis nimic?

– Nu. După ce l-am întrebat de ce nu este fericit, am tăcut. Ce rahat puteam să îi mai zic? Apoi m-am uitat lung după el și încercam să îmi dau seama ce se întâmplă de fapt, pentru că am rămas șocată când mi-a spus că asta a fost. A! Și nota a fost aproape o sută de lei, dar el a lăsat trei sute pe masă. Nu am înțeles de ce. Mi-a lăsat tips pentru despărțire? Și-a imaginat că o să rămân la masă toată seara și o să mă îmbăt? Nu știu ce a fost în mintea lui. Dar am luat restul de bani, haha! Așaaaaa. Și nu am mai vorbit de atunci. Eu nu am mai zis nimic, el nu a mai zis nimic. Am bocit în seara aia de ziceai că am murit eu, și nu alta, dar după, am fost bine! Băi, prea bine pentru o despărțire! M-am dus la birou și în week-end, numai să îmi țin mintea ocupată! Și ce crezi? Astăzi mi-a trimis mesaj.

Își ia telefonul de pe masă și intră în mesajul primit. Citește cu voce tare:

– Ce faci, iubita?

Apoi îmi întinde telefonul.

– Te cred pe cuvânt. Nu trebuie să îmi arăți.

– Băi, Laura!!! M-au apucat toți dracii când am văzut mesajul! Îmi venea să îi scriu: Bă, băiatule, ai amnezie, ce p#%a mea??? Iubita??? Mi-ai dat papucii, băi prostule! Ești nefericit! Ai uitat? Băga-mi-aș p#%a în fericirea ta!!! Iartă-mă, te rog, dar nu mai pot!

– Stai calmă! The show is all yours!

– Băi, Laura! Ăsta este labil psihic! Cum poți, mă, tu, ca bărbat, să îmi dai papucii, apoi să te comporți ca și cum nimic nu s-a întâmplat? Ca și cum nu m-a durut în p#%a mea că ai plecat ca un prost și m-ai lăsat cu ochii în bec la restaurant? Cum?!?

Am pufnit în râs, pentru că expresiile feței prietenei mele semănau cu cele ale lui Jim Carrey într-un film al cărui nume nu mi-l amintesc, dar știu sigur că se strâmba ca toate cele. Era toată uimită și vizibil nervoasă.

– Sorry că râd, dar ești prea haioasă! Păi și? De ce nu i-ai scris?

– Ei, că nu aveam cum să îi scriu așa!

– De ce nu, dacă tu așa gândeai? Îl menajezi, sau ce?

– Nu că îl menajez, dar nu vreau să creadă că sunt nebună!

– De ce să creadă că ești nebună? Pentru că îi spui ce gândești cu adevărat?

– Nu știu.

– Cum te-ai simți dacă i-ai trimite ca răspuns ce ai gândit?

– Nu știu. Cred că puternică.

– Aha.

– Curajoasă, de fapt!

– Și? În programarea minții tale este greșit să fii puternică sau curajoasă?

– Nu este greșit, nu! Doar că vreau să păstrez relația cu el la un nivel diplomatic! Nu vreau să îl înjur, chiar dacă îmi vine.

– Aha. Deci vrei să îți păstrezi APARENȚA de femeie „diplomată”, chiar dacă nu ești. Am înțeles.

– Nu, mă. Nu! Vreau numai să îi vorbesc frumos!

– Chiar dacă îți vine natural să îl înjuri?

– Da.

– De ce?

– Pentru că așa sunt eu.

– Cum așa?

– Diplomată.

– Dar diplomația ta nu este reală. Doar ce l-ai înjurat. Părerea ta despre el, este, din ce am înțeles eu, că este labil psihic. Și nici nu îl crezi suficient de bărbat, pentru că s-a despărțit de tine. Cred că ar trebui să îl apreciezi, pentru că spre deosebire de tine, a fost sincer și ți-a spus ce a gândit. Și cred eu, că a avut nevoie de curaj pentru a face asta.

– Păi și ce vrei acum? Să îl înjur???

– Eu nu vreau nimic. Întrebarea este, ce vrei tu?

– Vreau să îi spun că este un handicapat, în p#%a mea!!! Să îi spun că m-a durut! Că m-am dat peste cap de fiecare dată pentru el, iar pe el l-a durut în cur de mine și mi-a dat papucii pentru că nu este în stare să fie fericit! Iartă-mă!

A început să plângă.

Eu stăteam pe fotoliu și o priveam de parcă aș fi fost insensibilitatea întruchipată. Lacrimile ei nu îmi dădeau nicio emoție. Prietena care a fost la mine înaintea ei, a reușit să îmi facă pielea ca de găină cu ceea ce mi-a povestit, însă smiorcaiala lui A, nu mi-a trezit nimic. Nici măcar mila, pentru că mă uitam la ea și mă vedeam pe mine, iar asta mă enerva la culme!

– De ce plângi?

– Pentru că sunt o vacă! Dă-mi un șervețel, te rog!

– Nu am. Mergi și ia-ți hârtie igienică de la baie!

S-a ridicat de pe canapea și a mers la baie, apoi a revenit în living, și mi-a propus să mergem să fumăm o țigară.

Ne-am pus hainele pe noi și am ieșit pe terasă.

– Sunt pro diplomație, să știi! Sunt întrutotul de acord cu tine! Nu putem să înjurăm oamenii, pentru că riscăm să ne stricăm imaginea. Imaginea pe care încercăm să o afișăm, și pe care oricum nimeni nu o percepe, de fapt, așa cum ne închipuim, pentru că oamenii văd în noi numai ceea ce recunosc din ei înșiși! Cred totuși, că dacă vrei să menții discuția pe linia diplomației, îi poți spune cum te-a făcut comportamentul lui să te simți. Și este foarte important să faci asta, pentru că doar așa îți poți regla conturile interioare. Este important să scoți afară tot ceea ce te roade!!! Altfel, vei fi în conflict tu cu tine, și mai devreme sau mai târziu, vei răbufni. Și cel mai probabil, o vei face cu o persoană care nu merită asta! Vei face în așa fel, încât să îți creezi conjunctura potrivită pentru a exprima starea pe care o ai acum, iar lucrul acesta poate răni niște oameni nevinovați. Asta îți dorești? Și de ce faci pe indiferenta cu R și vrei să creadă despre tine că ești foarte bine, când de fapt nu ești? De ce să creadă că îl respecți, când tu de fapt îți bagi ce n-ai când vorbești despre el?

– Nu… Adevărul este că vreau să îl înjur! Vreau să îl înjur atât de tare, că simt că dacă nu o fac, îmi explodează capul!

– Cum vrei să îl înjuri?

O pufnește râsul:

– Cu p#%a, cu morți, cu mă-sa, cu tot ce există în lumea asta! Haha!

– Mă-sa ce vină are, săraca?

– Păi are! Are, că l-a făcut! Că dacă nu era mă-sa, planeta asta avea un prost în minus pe ea!

– Biata femeie! Zici că l-a făcut singură… Ia-te și de ta-su, în cazul ăsta!

– Nu, că ta-su a murit.

– Aha. Și? Hai, fii mai specifică! Cum l-ai înjura?

– Nu știu! I-aș spune să se ducă în p#%a mea.

– Deci eu cred că femeile au inventat această înjurătură!

– Nu este exclus! Îmi vine să urlu!!!

– Dă-i drumul!

– Nu, că îti voi speria vecinii!

– Și ce dacă? Oricum mă mut…

– Cum adică te muți? Unde te muți?

– La mare, la Soare!

– Nuuu! Te muți în Constanța?

– Nu. Altă mare, același Soare, haha!

– Unde? Pleci din țară? Lauraaaa, unde pleci? Nu pleca!!!

– Tu nu aveai un om de înjurat?

– Ba da! Mă duc să îmi iau telefonul și îl înjur! Pe cuvântul meu de onoare, dacă nu îl înjur!

– Aha.

Eu îmi mai aprind o țigară, ea intră în casă după telefon. În câteva secunde apare din nou pe balcon, râzând, dar vizibil nervoasă.

– Mi-a mai trimis un mesaj, prostu’!!! Cică „Iubita, mă ignori?” Marș, mă! Marș, în p#%a mea, că nu mai sunt iubita ta, prostule!

Urla la telefon, de parcă aceasta ar fi avut vreo vină.

Eu încep să râd, ea trântește telefonul pe pervaz, apoi își aprinde o țigară.

– Știi care este greșeala pe care o fac cei mai mulți bărbați? Își imaginează că fericirea lor este datoria femeilor. Și știi care este greșeala pe care o fac cele mai multe femei? Cred că fericirea bărbaților este datoria lor.

– Mda…

– În realitate, lucrurile nu stau așa! Fiecare om este responsabil pentru fericirea lui. Punct. Un om care nu și-a descoperit fericirea din interiorul lui, nu va fi capabil să o primească de la altul, chiar dacă acela i-o pune la dispoziție. Și noi, femeile, mai facem o greșeală. Eu, în special! Și tu, aparent. Nu spunem ceea ce gândim. De ce nu spunem ceea ce gândim? De frică! Ne este teamă că vom fi respinse dacă vom fi reale, așa că umflăm o aparență, doar de dragul umflatului… Doar că nu poți umfla nimic la nesfârșit. Până la urmă, ceea ce este umflat, va exploda. Și atunci să vezi…

– Tu ți-ai înjurat vreodată iubitul?

– În gând, de miliarde de ori pe secundă! În realitate, doar când am fost sigură că nu voi regreta după aceea.

– Adică?

– Adică mi-am analizat impulsul de a înjura, și când am fost sigură că îmi pot asuma faptul de a înjura și consecințele lui, mi-am dat frâu liber și am scos tot din mine! Tot! I-am jignit toți strămoșii, iar pe el l-am redus la nimic. A trebuit să fac asta pentru a-mi da seama că de fapt nu este despre el, ci despre mine. Și de atunci nu am mai înjurat. M-am vindecat de Tourette.

– Și el ce a zis?

– M-a luat în brațe după ce am terminat și mi-a spus că mă iubește, apoi a completat cu „AȘA CUM EȘTI!”

– Mda. Tu ești norocoasă, Laura! Al meu este un prost.

– Asta este bine. Să știi că pe mine proștii m-au surprins cel mai plăcut până acum. Și ce, tu ești prea deșteaptă?

– Heeeei!

– Ce? Ești?

– Nu. Eu sunt mai proastă decât el.

– Păi vezi?

După o altă criză de râs, am intrat în casă și prietena mea i-a răspuns bărbatului din viața ei: Despărțirea noastră nu include și renunțarea la modul în care mă alintai pe parcursul relației?

El i-a răspuns cu: Îmi este dor de tine!

Ea și-a făcut curaj și i-a trimis exact ce a gândit: Du-te în p#%a mea de prost, că m-ai făcut să sufăr!

El a sunat-o, iar ea a râs pe tot parcursul conversației și l-a înjurat încontinuu, apoi a plecat să îl întâlnească.

Eu am rămas acasă și am meditat la simplitatea vieții.

Am ajuns din nou la concluzia că totul este așa cum este, că oamenii pleacă, dar mereu se întorc, iar iubirea nu este despre fluturi în stomac, despre floricele sau cuvinte pompoase, ci despre răbdare și acceptare.

Răbdare să o dai, răbdare să o primești, și acceptarea ta ca om, exact așa cum ești.

In and out.