Knock Knock

Râd singură.

Locuiesc în blocul ăsta de șapte ani, dar nu prea mi s-a întâmplat să îmi bată vecinii la ușă.

Țin minte că acum câțiva ani, vreo trei, a sunat la ușă vecinul care locuiește sub mine.

– Sărut mâna, vecina! Vă rog să mă scuzați pentru deranj! Știți, mă întrebam dacă nu mă puteți ajuta cu un uscător de păr?

M-a pufnit râsul, pentru că, vedeți voi… Vecinul de sub mine este chel.

– Sigur…

Am mers la baie, am luat uscătorul de păr și i l-am dat.

– Vă mulțumesc mult! Îl aduc înapoi după ce se usucă prietena mea!

Am închis ușa în urma lui și am râs ca o nebună! Dacă nu mi-ar fi spus că uscătorul este pentru prietena lui, aș fi rămas marcată pe viață, gândindu-mă că are undeva pe corpul său o zonă extrem de păroasă, pe care ar fi folosit uscătorul meu de păr…

Când mi l-a adus înapoi, l-am pus pe prietenul meu de atunci să îl demonteze, să ne asigurăm că nu a montat microfoane sau camere în el. Dacă vecinul de sub mine este de fapt un pervers? Nu se întâmplă prea des să îți bată un chelios la ușă și să îți ceară un uscător de păr! Bine că nu mi-a cerut șampon!

Un alt vecin de la etajul trei al imobilului în care locuiesc, mi-a bătut de câteva ori în ușă, pentru a mă anunța că am uitat farurile mașinii aprinse în garaj.

I-am mulțumit și cam asta a fost interacțiunea dintre noi.

Vecinii care locuiesc vis-a-vis de mine, un cuplu simpatic cu un câine mai mare decât dimensiunile corpului meu, mi-au sunat la ușă de câteva ori, pentru a mă anunța că mi-am uitat cheia în ușă, pe dinafară.

Le-am mulțumit și lor, și cam asta a fost. Ne salutăm de fiecare dată când ne intersectăm, dar atât.

Acum o oră, nici nu am ajuns bine acasă, că îmi sună vecina de vis-a-vis la ușă.

Mi s-a părut ciudat. Pe mine nu mă caută nimeni acasă, iar musafiri nu așteptam.

Am deschis ușa, iar atunci când am văzut-o, m-am uitat direct la butuc, să văd dacă am uitat iar cheia pe dinafară. Nicio cheie. Ba chiar aveam cheile în mână.

Mi-a zâmbit, și mi-a spus:

– Bună!

I-am zâmbit și eu.

– Bună…

– Scuze pentru deranj! Cumva ai o ceapă?

– O ce?

A început să râdă.

– O ceapă. Am început să gătesc și am uitat că îmi trebuie ceapă.

– Stai să mă uit, dar nu cred… Intră, intră!

– Awwww, ce pisică frumoasă!

– Da, el este Bibi!

Am mers la bucătărie și am pufnit în râs când am deschis frigiderul care mi s-a înfățișat mai sexy decât orice femeie nud. Gol pușcă. Nu aveam ceapă.

Am revenit la ușa, și i-am spus pe un ton glumeț:

– Vecina, îmi pare rău! Nu am nici măcar o cepuță! Dar pot merge să iau, dacă vrei. Oricum nu m-am schimbat încă.

– Nu, nu, nu! Lasă, că îl pun pe prietenul meu să ia. Scuze pentru deranj!

– Stai liniștită! Îmi pare rău că nu te-am putut ajuta!

L-a mai mângâiat puțin pe Bibi, eu am întrebat-o ce îi face animalul (Și nu m-am referit la bărbatul ei, ci la câine!), apoi ne-am luat la revedere zâmbind.

Mi-am făcut un duș să mă încălzesc pentru că eram aproape degerată, m-am schimbat în hainele mele de casă și m-am pus frumos pe canapea.

Mă gândeam la realitate.

Oare ce este realitatea? Realitatea este momentul prezent. Momentul prezent este tot ce am acum, în clipa asta, aici! Ce am în clipa asta?

Am început să vorbesc cu voce tare prin casă.

Mă am pe mine! Și te am și pe tine, Bibi! Noi suntem realitatea în acest moment! Eu și tu! Restul nu contează. Restul lucrurilor care îmi zboară prin minte, sunt proiecții! El nu există. Nu este aici cu mine și cu tine, deci nu este real! Au dat ăștia drumul la net? Nu au dat. Mama lor!!!

Am mers să scot router-ul din priză, iar când am dat la o parte dulapul pentru a ajunge la priză, Bibi s-a băgat după el. L-am prins de coadă și l-am tras înapoi.

– No, no, no! Vezi că realitatea ta o supără pe a mea!

Am început să râd. Sunt nebună.

Am pus dulapul înapoi, și am auzit că sună din nou cineva la ușă.

Îmi era atât de foame, încât pentru o clipă, mi-am imaginat că vine vecina cu ceva de-ale gurii la mine. Ceva mâncare caldă, yummy delicious.

Deschid ușa zâmbind și făcând rugăciuni în gând: Dă Doamne să gătească mai bine decât mine și să fie comestibilă mâncarea ei!

Surpriză.

Nu era vecina, era vecinul.

– Sărut mâna!

Și îmi întinde o sacoșă înainte să apuc să îi răspund la salut:

– V-am adus ceapă.

Mă pufnește râsul, dar în interior.

Vocea din capul meu urla în hohote de râs: Mai bine îmi aduceai o ce…puță!

– Bună… Dar nu trebuia!

– Mi-a spus prietena mea că nu ai și am zis să îți iau și ție!

– Ah, ce frumos! Mulțumesc mult! Trebuia să îmi aduci și niște usturoi, să fiu sigură că nu mă mai pupă nimeni niciodată!

Am spus râzând.

– Am și usturoi! Vrei?

– Nuuuuu, Doamne! Merci! Nu! Hai să îți dau banii. Cât a costat?

– Stai liniștită, vecina! Nu costă nimic!

– Ei, na! Nu! Cum așa? Zi cât a costat!

În puii mei, nici nu îmi doream ceapă! Nu putea să vină vecina să îmi ceară un sul de hârtie igienică, mai degrabă? Că nu mai am, și tare bine mi-ar fi prins să vină cineva să îmi livreze la ușă un bax, pe gratis!

– Nu, serios! Nimic! Consideră că o depozităm la tine, să ne dai câte una când rămânem noi fără.

– Aoleu! O să vă faceți un obicei din asta? Parcă văd că îmi sunați la ușă la două noaptea să vă dau o ceapă. Haha!

– Nu, nu. Glumesc.

– Bine… Mulțumesc mult!

– Sărut mâna!

Am închis ușa după el, apoi l-am privit pe Bibi și i-am spus:

– Bibi, realitatea noastră tocmai s-a îmbogățit cu cinci kile de ceapă. Sper că ești fericit acum! Vrei să îți gătesc?

Bibi mă privește nedumerit și pleacă de lângă mine.

Cred că dacă pisica asta ar putea vorbi, mi-ar spune încontinuu că sunt nebună.

Oare ce zice el de fapt, când miaună?

Cred că urlă în disperare: Ești nebună! Vreau să plec de aici. Ajutor, ajutor! Să mă ajute cineva! Nu o mai suport!

Râd. Bibi mă iubește.

Nu mi-a spus-o niciodată, dar nici nu trebuie, pentru că o simt!

In and out.

Vrea cineva o cepuță? Am cinci kile!

Reclame

Take A Deep Breath

Am alergat cu toată viteza către el, iar când l-am prins din urmă, mi-am arcuit spatele și mi-am pus ambele palme pe genunchi, am inhalat o gură de aer pentru prima dată după mult timp în care am simțit că mă sufoc, apoi m-am ridicat, l-am privit în ochi entuziasmată, l-am atins cu degetul arătător de la mâna stângă pe frunte să mă asigur că nu este o fantasmă, și i-am spus:

– Nu pot să cred că ești aici!!! Mi-a luat o veșnicie să ajung la tine! Dumnezeule, câte am să îți spun!!!

El m-a privit senin, cu ochi blânzi, m-a îmbrățișat cald și mi-a șoptit la ureche:

– Shhht! Liniștește-te. Respiră. Respiră!

Și am respirat. Am inspirat aer atât de puternic, încât i-am dat creierului un boost de energie care m-a trezit din somn.

Așa aș fi vrut să mai dorm… Să am suficient timp la dispoziție cât să îi pot spune tot ce am pe suflet. De ce a vrut să mă scoată din vis? Îmi plăcea acolo!

M-am ridicat din pat, am mers la baie și mi-am spălat fața cu apă rece din abundență, iar asta m-a trezit la propriu.

Habar nu aveam cât era ceasul. Mă simțeam ca după un somn lung și greoi, din care mă trezesc mereu mai obosită decât eram înainte să adorm.

Am apucat chiuveta cu ambele mâini și mi-am apropiat fața de oglindă. M-am holbat la mine în timp ce mintea mea devenea din ce în ce mai zgomotoasă:

Ce bine îmi arată pielea atunci când este udă. Oare ce aș putea face să arate așa mereu? Am uitat să îi duc hainele Andreei! Fuck! Să port o sticlă de apă cu mine și să mă ud mereu? Sprâncenele mele nu sunt simetrice. O să se supere pe mine! Nu, cum să mă ud? Apa și fondul de ten nu se înțeleg! Iar trebuie să îi schimb litiera lui Bibi. Ce greu îmi simt corpul! Parcă am fost la un concurs de lupte aseară. Vai, ce frig este! Încă trei fire de păr alb, uraaaaa! Porche Macan. Oare ce face Adriana, colega mea de bancă și dușmanul meu de temut din grădiniță? Am vorbit cu mami ieri? Nu îmi mai place niciuna dintre perechile de pantofi pe care le am. Omul dispune de două sisteme nervoase, unul destinat părții materiale și terestre a ființei sale, iar celălat părții spirituale. Cât este ceasul? Chapter S.

– Maaaau!

Am fost salvată de pisoi. M-a scos din gândurile mele cu mieunatul lui.

L-am mângâiat, mi-am făcut datoria în ceea ce îl privește, apoi m-am lăsat din nou furată de gânduri.

Oficial, sunt menajera pisoiului meu! Sunt personal shopper-ul lui, sunt bucătăreasa și stilistul lui. Oh, Doamne! Bibi mă are „la degetul mic”! El este stăpânul meu! Mai e puțin și vine Crăciunul. Mama. „Poate, poate, apusul de Soare e doar răsăritul, văzut de la spate.” Nu am fost niciodată în Polonia. Azi nu mai aspir! Ce viață este asta? N-am nici un chef să îmi fac unghiile. „Poate, poate, într-o altă viață ne vom regăsi și vom învăța să fim fericiți, admirând câte două răsărituri pe zi.” Dacă aș convinge un milion de oameni să îmi dea fiecare câte un euro, mi-aș îngrășa contul bancar cu un milion de euro. Gri. O să fac yoga azi, da! Chapter S. Oare ce se întâmplă cu sufletul meu atunci când dorm? S. M-am îngrășat cam tare. „Sufletul știe!”, zice el. Nu, greșit! Ce porcărie! Mintea este cea care știe! Sufletul este. Este și atât. Nu știe și nici nu face. Ce frumoasă ar fi lumea mea dacă totul ar străluci. Mă las de fumat. Bani. Mulți bani. Jhonny Depp. Oare cum îmi arată ficatul? Sunt atât de singură. O să fiu mătușă. New York. Mă iubesc, nu mă iubesc, mă iubesc! Clar mă iubesc! „Sunt încăpățânat.” Amor. Voi lua lecții de pian. „Sunt de încredere.” Ieși din capul meu! Unii oameni au sufletul situat în cur.

Mi-am scuturat capul și am mers la baie să mă mai spăl încă o dată pe față, apoi m-am dus în dormitor să îmi iau telefonul.

Ora șapte și un minut. Glumești??? Am dormit numai patru ore? Ce mai vis… Îmi este atât de dor de tata!

Mă uit în tavan și spun cu voce tare:

Îmi este dor de tine, tati! Mă doare inima de dor!

Mă întristez. Încep să plâng și încerc să îmi aduc aminte unde i-am pus telefonul. Deschid mecanic câteva sertare și caut prin ele superficial. Știu că l-am ascuns bine. L-am ascuns de mine, ca să nu fiu tentată să mă uit non-stop în el. Să îmi permit să mă vindec, să înțeleg că moartea este ceva absolut normal și nu rezolv nimic dacă rămân agățată de ideea că obișnuia să fie în viață.

O parte din mine a murit odată cu el, iar de atunci mă simt o muribundă rătăcită într-o mare de nemuritori inconștienți. Mă credeam invincibilă și nemuritoare până să moară el. Eram convinsă că o să trăiesc pentru totdeauna, dar Universul mi-a luat convingerile și a trântit cu ele de pământ atunci când a ales să îi pună inima pe pauză și m-a obligat să face the reality.

Obține, obține, obține.

Cuvântul ăsta mereu mă ajută să găsesc obiecte rătăcite.

Găsesc telefonul. Nu are baterie. Îl bag la încărcat și merg să pun de cafea.

Mă așez pe caloriferul din bucătărie și privesc cum flacăra arde ibricul. Pare că urcă în sus pe el. Îl învăluie.

Este foarte frig afară, și se va face și mai frig. Nu mai ies din casă până când termometrul nu îndică la temperatură un număr cel puțin egal cu vârsta mea.

– Maaaau!

– Ce vrei, Bibi, mic? Nu am chef să te mângâi.

– Mau!

– Română, te rog.

Ignor pisoiul care mă privește cu ochii mari și pun cafea în ibric fără să îl dau de pe foc. Ca niciodată, dau cafeaua pe aragaz. Opresc focul și șterg cu hârtie tot zațul, apoi iau buretele și încep să curăț. Mă frig pe mâna stânga de la fierul încins.

Muream dacă așteptam să se răcească?

Aud din spate:

– Mauuu?

Întorc capul. Bibi mi-a adus o ață pe care o consideră pradă. Îi place să ne jucăm cu ea. Eu i-o arunc, el mi-o aduce înapoi în gură și repetăm asta până când unul dintre noi doi se plictisește, apoi îl iau în brațe și îl mângâi până când adoarme.

Zâmbesc.

– Termin aici și mă joc cu tine, okay?

Îmi pun cafea în cană, apoi merg în living și mă așez pe covor.

Îi arunc ața pisoiului de câteva ori, iar el mi-o aduce înapoi.

– Sunt norocoasă că te am! Îți mulțumesc pentru că îmi faci viața și singuratatea mai ușor de suportat! Te iubesc!

– Mau.

El se plictisește primul. Vine și se așează între picioarele mele. Îl mângâi până când adoarme, apoi mă ridic, merg la baie și mă înfofolesc cu un hanorac și cu un halat, îmi iau cafeaua din bucătărie, țigările, bricheta, și ies pe balcon. Le las pe pervaz, apoi intru în living și verific în ce stadiu este telefonul tatălui meu.

S-a aprins. Douăzeci și trei la sută la baterie.

Îl scot de la încărcat și îl iau pe balcon.

Mă pun pe scaun, îmi aprind o țigară și sorb o gură de cafea.

Fumez și mă uit la telefon fără să intru în meniu. Mă simt de parcă țin în mână cutia Pandorei.

În mitologia greacă se spune că Pandora a fost prima femeie de pe Pământ. În limba greacă, Pandora înseamnă „cu toate darurile”. Prima femeie de pe Pământ a fost înzestrată de către zei cu de toate! Era frumoasă, inteligentă și înțeleaptă.

Este ziua mea și îmi imaginez că țin în mână un dar de la el.

Intru în whatsapp, în conversația cu mine.

Ultimul mesaj trimis de el este unul vocal.

Dau play. Îi aud vocea: Ce faci, fată mică? Și frumoasă!

Dau play din nou.

Fața îmi este inundată de lacrimi, iar vântul rece de afară pare că vrea să le înghețe pe toate pe chipul meu.

Dau play din nou și din nou. Îi ascult vocea și plâng până când simt că nu mai am lacrimi.

Îmi suflu nasul într-o bucată de hârtie igienică pe care o aveam în buzunarul halatului, apoi privesc cerul și zâmbesc.

Îmi vin în minte cuvintele lui din vis.

– Shhht! Liniștește-te. Respiră. Respiră!

Inspir aer puternic și încep din nou să plâng, rostind printre lacrimi în timp ce privesc cerul:

– Îmi este atât de dor de tine! Este ziua mea! Așa mi-ar fi plăcut să mă poți suna, să îmi urezi fericire și iubire! Așa de mult…

Îmi șterg din nou lacrimile și îmi aprind o țigară.

Rămân tăcută și continui să privesc cerul.

Îmi aduc aminte de o întâmplare din copilărie.

Aveam vreo zece ani… Era vară. M-am cățărat într-un vișin înalt și bătrân din curtea tatălui meu. M-am cățărat cât de sus am putut, pe cea mai stabilă creangă din vârf. Se apropia ora la care tatăl meu trebuia să ajungă de la serviciu, așa că am vrut să văd dacă îi pot depista mașina de pe șosea, iar înălțimea m-ar fi ajutat să fac asta.

Șoseaua era prea departe, așa că mașina tatălui meu am zărit-o numai atunci când a intrat pe străduța pe care locuiam.

După ce a parcat mașina în curte și s-a dat jos din ea, i-am urlat cât de tare am putut:

– Tati, tati, taaaaaatiiiii!

M-a căutat cu privirea prin curte, apoi s-a uitat în sus. M-a văzut.

Eu râdeam și îi făceam cu mâna.

– Ce faci, maimuțo, unde te-ai cățărat? Vezi să nu cazi de acolo!

Nici nu am apucat să termin de rostit „Nu cad, tati, nu cad!”, că am și simțit cum o iau la vale și mă lovesc de toate crengile copacului înalt, iar în final iau contact cu pământul.

Nu mă mai puteam mișca, iar corpul nu mi-l mai simțeam.

Tata a venit în viteză spre mine, iar atunci când a ajuns în locul în care căzusem, mi-a spus pe un ton blând:

– Ai uitat să îți pui aripile, gagico?

I-am răspuns cu ochii închiși:

– Sunt bine, tati. Sunt bine. Nu am căzut tare. Mă ustură spatele.

Îmi venea să plâng, dar mi-am înghițit lacrimile.

– Hopa sus, să vedem câte daune avem! Poți să te ridici?

– Nu.

M-a luat în brațe și m-a dus la mine în cameră.

Maieul pe care îl aveam pe mine era rupt de la cusătura din dreapta de sus până jos, pentru că îl agățasem de o creangă.

S-a mirat tata și m-am mirat și eu odată cu el că oasele îmi erau întregi. La cât de fragilă eram și la câte crengi „luasem” cu mine în căderea mea, faptul că maieul era singurul care prezenta rupturi, era o minune.

Spatele îmi era tot julit și vânat, coatele îmi arătau ca după o luptă cu niște sârmă zimțată din care câștigătoare a ieșit ea, iar palmele îmi sângerau.

Nu prea mă puteam mișca, iar durerea nu a fost puternică pe moment, din cauza adrenalinei.

După ce mi-a cercetat atent daunele, tata m-a privit în ochi și mi-a spus:

– Ai grijă cu cățăratul ăsta, maimuțo! Asigură-te că îți iei măsuri de protecție când vrei să privești viața de la înălțime! Cu cât ești mai sus, cu atât căderea este mai gravă! Să ții minte asta!

Apoi a început să îmi curețe juliturile cu rivanol și m-a bandajat pe unde a fost necesar, m-a pupat pe cap și mi-a spus râzând:

– Hai că te-am făcut ca nouă!

Mie nu îmi ardea de râs. Faptul că aveam atâtea bandaje pe mine, mă făcea să mă simt bolnavă.

Parcă bandajele sunt cele care dau rănilor gravitate, și tot ele sunt cele care mă fac să le acord importanță.

Parcă dacă nu îmi acopăr rănile și mi le privesc atent, gravitatea lor dispare din mintea mea și vindecarea îi la locul.

Gândindu-mă acum la tatăl meu, mă întreb dacă nu cumva am uitat să îmi dau jos câteva bandaje? Oare m-am privat singură de vindecare?

Tot acum îmi dau seama că maimuța din mine caută să ajungă din ce în ce mai sus și niciodată nu își ia măsuri de protecție, chiar dacă am fost sfătuită cu privirea la asta în urmă cu mult timp.

De la căderea mea din vișin, mă tot cațăr. Mă cațăr în viață și mă agăț de cele mai instabile crengi. Mă agăț de oameni, de idealuri, de vise, de iubire, de trecut și de viitor.

Mereu cad, și mereu mă doare. Dar nu mai este nimeni prin preajmă care să mă ajute să mă ridic sau să îmi îngrijească rănile.

Și de ce ar face-o cineva, până la urmă? Ce interes ar avea cineva în a mă proteja? Ce câștig ar avea un om în a mă ridica pe mine din căzăturile pe care mi le provoc singură?

Niciunul.

– Shhht! Liniștește-te. Respiră. Respiră!

Tatăl meu nu vorbea mult, dar atunci când vorbea, vorbea cu folos, iar eu obișnuiam să nu îl ascult.

Mi-ar fi plăcut să îi povestesc în vis despre toate căderile mele. Mi-ar fi plăcut să îmi dea un ultim sfat și să îl asigur că de data aceasta voi ține cont de el. El s-ar fi prefăcut că mă crede, iar eu m-aș fi mințit singură că, chiar o voi face.

Amândoi știam că nu îmi place calea simplă. Amândoi știam că nu pun valoare pe vorbele lui sau pe cele ale altor oameni, și că până când nu trec prin calvarul imposibilului, nu îmi învăț lecțiile.

Mi-ar fi plăcut ca la sfârșitul discuției cu el să fi învățat să mă echipez singură cu o pereche de aripi care să îmi împiedice căderile și să îmi dea avânt în urcările mele.

Mi-ar fi plăcut mie multe, dar aparent tot ce pot să fac este să tac, să mă liniștesc și să respir.

Tac. Tac și respir, și încă nu am înțeles în ce constă măsurile de siguranță, sau de unde îmi pot achiziționa o pereche de aripi.

Nu vreau să mai cad.

Dar nici să stau singură în vârf parcă nu vreau, iar înălțimea după care tânjesc eu acum, este una greu de accesat.

Este Înălțimea Lui, iar aerul acolo, parcă este greu de inhalat, și simt o bulă de aer în stomac când sunt prin preajma lui.

Tac. M-am liniștit.

In and out.

Streets

M-am rătăcit pe străzi.

M-am rătăcit pe străzi la propriu, cu Google Maps în mână.

După aproape șapte ore de mers dintr-un oraș în altul, minunata aplicație Google Maps m-a dus pe o stradă care se înfunda, doar ca să mă întoarcă înapoi pe strada de pe care venisem.

Strada care se înfunda purta numele de Strada Bogăției.

Spre surprinderea mea, Strada Bogăției nu era blindată cu palate. Ba din contră, pe de o parte și cealaltă erau numai case sărăcăcioase.

Am privit-o pe mama, care se afla în stânga mea pe bancheta din spate și i-am spus:

– Oh, wow! Ce săraci sunt oamenii care stau pe Strada Bogăției!

Mama nu mi-a spus nimic. Era pierdută în gândurile ei. Pentru o clipă, chiar m-am întrebat dacă am rostit întrebarea cu voce tare, sau doar mi-am închipuit că am făcut-o?!?

Poate că bogăția nu constă în palate, totuși! Poate că oamenii care stau în casele astea modeste, contruite din chirpici, sunt cei cu adevărat bogați. Bogați în suflet! Cine știe ce este de fapt bogăția?

Odată ce am ieșit de pe Strada Bogăției, am început să remarc fără să vreau numele altor străzi.

Strada Doamna Elena a fost prima care mi-a sărit în ochi. M-a dus cu gândul la sora mea strada asta. Chiar este o doamnă! Mi-am spus în gând.

Câteva străzi mai încolo, am văzut în mersul meu Strada Fericirii.

Strada Fericirii era goală. Nimeni nu dansa pe ea, nimeni nu râdea.

Oare oamenii care locuiesc pe strada asta sunt mereu fericiți, sau mai plâng și ei din când în când?

Strada Grădiniței era bătătorită de pașii câtorva bătrâni care mergeau cu capele plecate, sprijinindu-se în bastoane. Niciun copil prin preajmă, nicio minge, nicio bicicletă cu patru roți, niciun educator, niciun desen din cretă pe asfalt.

Oare bătrânii uitați de vreme care merg pe Strada Grădiniței își mai amintesc de copilărie?

Pe Strada Bucuriei, doi maidanezi alergau către un om al străzii care avea un colț de pâine în mână.

Omul a rupt din bucata lui de pâine și le-a dat câinilor, apoi s-a așezat pe o saltea din cartoane, s-a învelit cu niște zdrențe și a plecat în lumea viselor.

Oare bucuria se găsește numai în vise?

Strada Soldaților avea un parc de distracții gol.

Câțiva copii mergeau civilizat pe trotuare, vreo trei alergau haotic pe șosea și râdeau.

Copiii sunt soldați, iar societatea în care trăim este armata care îi pregătește pentru mai multe tipuri de războaie. Cei ce mergeau pe trotuar, s-au integrat deja în sistemul ăsta defect. Ceilalți, mai au o șansă la adevarata libertate.

Oare ce este libertatea? Și de ce părinții își pregătesc copiii pentru lupte?

Strada Viitorului mi-a înfățișat în fața ochilor trecutul. Niște case vechi, de pe vremea când străbunica mea era copil, probabil.

Viitorul este doar trecutul reproiectat.

Oare de ce observ toate lucrurile astea? Oare ce vrea Universul să îmi transmită? Oare ce trebuie mintea mea să înțeleagă din asta?

Nu știu… Dar m-am rătăcit pe străzi, și habar nu am pe unde să o mai iau să ajung pe Strada Laura Este Fericită.

Oare există și o stradă a iubirii?

Oare oamenii a căror adresă este iubirea, sunt fericiți?

Oare, oare, oare?

Oare dacă aleg să îmi bag piciorul, mă mai doare, sau tot ce este mai bun în mine moare?

Azi mă doare, și tot ce aud în mintea mea este:

Oare…

In and out.

Error 404. Page Not Found.

Caut în mine, să văd unde a fost greșeala.

Și caut. Caut. Caut și iar caut.

Mă caut în minte, îmi caut în suflet.

Caut de prea mult timp și nu găsesc nimic.

Nu am greșit cu nimic. Poate ar fi cazul să accept că nu este ceva greșit cu mine. Că sunt cel puțin perfecțiunea întruchipată, iar singura greșeală în ceea ce mă privește, este că nu încetez să caut greșeli care nu există.

Nu mai caut. Mă opresc.

Sunt perfectă.

Sunt la propriu o rază de Soare pe Pământ. Sunt una cu Soarele, iar Soarele este una cu mine. Sunt lună, iar prin vene îmi curge strălucirea stelelor, și uneori alcool, dar ăsta rămâne secretul nostru! Okay? Okay!

Sunt suficientă. Îmi sunt suficientă. Sunt o minune, Dumnezeule! Un fel de unicorn. Par ireală. Atât sunt de perfectă! Te uiți la mine și nu îți vine să crezi că exist cu adevărat, pentru că, evident, mă privești cu ochii minții, și nu cu cei ai sufletului.

Râd.

Sunt însuși Universul, iar în Univers nu este nimic greșit. Nici măcar găurile negre, cărora oamenii aleg să le dea „atribuții” negative.

De ce mă pierd în căutarea greșelilor?

Pentru că mintea din capul meu se plictisește repede și simte nevoia de îmbunătățiri și update-uri constante.

Și cum să își aducă ea îmbunătățiri dacă nu găsește ceva greșit?

Lipsa greșelilor, înseamnă implicit lipsa evoluției pentru ea.

Mintea mea este mama egoului meu. Egoul meu se vrea a fi REGE la cerințele mamei, dar capul îmi este prea mic pentru a fi încoronat, și orice coroană mi-ar atârna prea greu pe suflet.

Ce porcărie.

Râd.

Râde sufletul în mine.

Oh, tu, minte! De ce vrei să mă transformi într-o muribundă, când eu trăiesc DINTOTDEUNA, într-o mare de nemuritori?

De ce te îmbibi cu alcool, când beția cea mai frumoasă este cea a iubirii?

Și nu știi, oare, că în final, regele este cel care moare?

Mintea tace.

Mereu rămâne mută în fața sufletului.

Trăiesc constant o beție dublă, dar numai una îmi dă dureri de cap a doua zi.

Cea a minții.

Când caut în suflet, găsesc nimic. Când caut în minte, găsesc atât de multe povești, încât nu mai știu pe care să o aleg.

Acum aleg să aleg nimic.

Aleg cu sufletul. Aleg beția care nu îmi dă dureri de cap.

Aleg iubire, pentru că asta sunt.

Iar râd.

Mă simt bine.

Și, Doamne! Cum este piesa asta!

In and out.

The page might not be found, but I found something better.

Peace.

Shut The Fuck Up And Let Me Love

Nu toți oamenii înțeleg limbajul iubirii.

Pentru unii, iubirea sună cum sună chineza în urechile românilor. A nimic.

Poți să îți strigi tu iubirea în gura mare, să o ducă vântul peste mări și țări, că ei tot nu vor știi ce Dumnezeu scoți tu pe gură.

Îmi vine să râd.

Acum două ore am părăsit incinta casei cu gândul de a cumpara nisip pentru pisoi, iar pe drum, la întoarcere, m-am intersectat cu un magazin care avea o reclamă luminoasă pe care scria mare Alcool discount, și nu m-am putut abține să nu intru în el.

Gena tatălui meu își cere drepturile. Tata încă trăiește, prin mine, și vrea să consume alcool! Haha! Dau vina pe tata, și nu pe mica alcoolistă din mine căreia chiar îi place să bea.

Am intrat în magazin și erau expuse atât de multe exemplare de sticle de vin, încât efectiv nu am știut ce să aleg, așa că m-am adresat unei doamne din magazin:

– Bună seara! Fiți amabilă! Ce vin roșu, sec, îmi recomandați? Sunt atât de multe, încât nu știu ce să aleg.

Doamna, trecută de cincizeci de ani, cochetă toată din cap până în picioare, mă analizează de sus până jos, apoi îmi spune pe un ton grav:

– Pai știu eu, domnișoară, ce vă place dumneavoastră?

Îi arunc o privire de „Are you fucking serious? Tocmai ți-am spus!”, apoi îi zic:

– Roșu, sec, doamna! Roșu, sec!

– Da, dar de care? Merlot? Cabernet?

– Aaa! Ă! Care este diferența?

– Păi Cabernet-ul este mai delicat, Merlot este mai brut.

– Aha. Cabernet atunci. Pe care mi-l recomandați?

– Păi știu eu, domnișoară, ce vă place dumneavoastră?

Mă uit la femeie nedumerită și încep să râd în hohote. Ori am un deja vu, ori gagica e dusă cu pluta și nu înțelege că eu nu știu ce brand să aleg și că tot ce îmi doresc este un vin roșu, sec și bun, de la care să nu mă doară capul mâine.

Îi spun un okaaaaay, îi mulțumesc și merg către casa de marcat. Mă adresez domnului de după tejghea după ce îl analizez atent, încercând să îmi dau seama dacă este cunoscător de vinuri, sau este un simplu vânzător.

Judecând după aparențe, nu mi-am dat seama cât de cunoscător de vinuri este, pentru că nu am experiență în domeniu, dar expertul în vânzări din mine l-a etichetat ca fiind praf la vânzări, așa că am decis să văd câtă dreptate am. Îmi funcționează instinctul, sau nu?

– Bună seara! Fiți amabil! Vreau și eu o sticlă din cel mai scump vin pe care îl aveți, și una din cel mai ieftin vin pe care îl aveți. Roșu, sec, Cabernet!

L-am pus în încurcătură. Mă privea așa cum privesc eu un fund de bebeluș plin de caca. Nu știu ce să fac de el. De unde să îl apuc, și, mai ales, cum? Oh my God! Sor-mea mai are puțin și naște!

Mă analizează și el din cap până în picioare, apoi îmi spune într-o bâlbâială:

– Păiiiii… Păi, păi… Sta-stați pu-puțin.

Se duce către rafturile pline de cu sticle de vin roșu, și îl văd cum caută prețurile cu privirea. Mă amuz privindu-l.

Ia de pe raft sticla cea mai scumpă. Puteam să jur că în ordinea asta le va alege! Mai întâi pe cea mai scumpă, apoi pe cea mai ieftină!

În capul meu era vocea: Oh, Doamne! Sunt atât de deșteaptă! Sunt atât de bună la citit oameni și la anticipat deciziile pe care aceștia le vor lua! Yaaaas! Unu-zero pentru mine!

După ce ia și cea mai ieftină sticlă de vin roșu de pe raft, vine cu amândouă și le așează pe tejghea.

Îl privesc în ochi, apoi mă uit la sticle și îl privesc din nou în ochi în timp ce îl întreb:

– Care dintre ele este cea mai scumpă, și care este cea mai ieftină? Nu îmi pot da seama. (Am pus intenționat sticla cea scumpă în față în exprimarea mea. Așa îmi pot da seama cât de ușor de manipulat este omul. Dacă îi pot face inception sau nu.)

Îl emoționez, iar asta este vizibil pe chipul lui.

Indică cu mâna dreaptă cea mai scumpă sticlă de vin (Din nou puteam să jur că așa va face. Am avut dreptate. Este praf la vânzări! Dacă era cât de cât inițiat în domeniu, ar fi ales pentru început sticla cea mai ieftină, mi-ar fi vorbit puțin despre ea, ar fi subliniat câteva beneficii în ceea ce privește consumul, mi-ar fi furnizat niște detalii privitoare la producție, la gust, bla, bla, apoi ar fi trecut la cea scumpă și ar fi ridicat-o în slăvi comparând-o cu cea mai ieftină, iar în sfârșit m-ar fi convins să o cumpăr pe cea mai scumpă, fără să fie nevoit să se agite prea mult. Se putea folosi de ceea ce îmi oferă în plus sticla cea mai prețioasă, însă nu a făcut-o.), apoi o indică pe cea mai ieftină cu mâna și îmi spune:

– Aceasta este cea mai scumpă, iar aceasta este cea mai ieftină.

Râd. Am avut o discuție cu cineva între timp, și am renunțat la scris.

Viața este frumoasă!

Dumnezeu, nu știu dacă exiști, dar simt nevoia să îți spun că mă iubești! Da, da! Tu pe mine! Și eu pe Tine, implicit! Dacă nici între mine și Tine nu mai există reciprocitate, nu știu ce să mai zic.

Râd din nou.

Așa… Ce ziceam?

Ah, da!

După ce a menționat omul cea mai scumpă și cea mai ieftină sticlă de vin, l-am fixat cu privirea și i-am spus:

– Mulțumesc! Vreau să cumpăr o sticlă de vin roșu, bun, dar nu mă pot decide pe care! Ce îmi recomandați?

Răspunde imediat în timp ce atinge sticla scumpă:

– Păi asta!

– Păi de ce? Doar pentru că este mai scumpă? Care este diferența între aceste două sticle? Adică tot vin este în ele, nu? De ce aș da de zece ori mai mult pe sticla asta, și nu aș lua-o pe cealalată?

– Păi, doamnă…

– Domnișoară!!!

– Domnișoară, mă scuzați!

– Vă scuz!

Îmi venea să râd. Mă distram.

– Una este să beți un vin bun, alta este să beți un vin prost!

– Aha. Da, aveți dreptate. Dar care este diferența, totuși? De ce este mai bun cel scump?

– Păi nu știți, domnișoară, că tot ce este mai scump este și mai bun?

– Păi nu știu! Dar vreau să înțeleg care este diferența dintre aceste două sticle de vin, exceptând numele și prețul!

Era blocat total. Cel mai slab vânzător întâlnit vreodată. Și tanti de la magazinul din colț este mai versată în vânzări decât el. De fiecare dată când trec pe la ea, cumpăr ceva în plus, pentru că îi merge papagalul așa de bine, încât nu o pot refuza: „Haideți să vă dau niște bomboane de ciocolată, bune, buuune! Astăzi mi-au venit! Dar pentru pisic nu luați nimic?”

Mi-am primit confirmarea că îmi funcționează cititorul de oameni, așa că nu am mai lungit discuția cu omul din spatele tejghelei. I-am spus să îmi mai aducă o sticlă de vin care este între celelalte două ca preț, și am hotărât să o cumpăr pe aceea.

După ce a adus-o, m-a întrebat:

– Cum doriți să achitați? Numerar, sau card?

L-am privit serioasă:

– La termen sau cu crypto!

Nu a prins gluma.

Am râs singură, apoi i-am spus că numerar, am achitat și am ieșit din magazin.

Iubirea. Parcă despre ea vorbeam, nu?

Iubirea este minunată, dar nu toată lumea se pricepe să vorbească despre ea, și nu toată lumea o înțelege.

Iubirea este mută.

Iubirea nu are legătură cu omul, cu interesul pe care acesta te face să îl ai în ceea ce îl privește, nu are legătură cu vârsta, cu statutul, cu sexul sau cu fluturii din stomac.

Iubirea nu este numai în tente de roz, pentru că iubirea este tot, și nu are cum să fie numai plăcută la ochi! Iubirea te mai spală și pe față uneori, cu lacrimi de tristețe.

Iubirea este și that dark hour în care îți vine să te dai cu capul de pereți, este viață și este moarte în același timp.

Iubirea este tot. Totul este iubire. TOTUL!

Vocea din capul meu este prezentă: Vă opriți, Profunzimea Voastră? Ați sărit din trei lacuri în zece puțuri.

Râd.

În urmă cu puțin timp, am citit ceva ce mi-a plăcut:

„Există viață după naștere?”

Mi-a plăcut la nebunie și m-a dus cu gândul la iubire. La mine, la tine, la noi toți!

Cred că am fi cu toții mai fericiți dacă am iubi mai mult și am vorbi mai puțin.

Gata, Profunzimea Mea se oprește.

In and out.

Love, Love, Love!

Grateful

Mă sună.

Nu îi răspund. Nu am chef să vorbesc cu nimeni.

Trec vreo douăzeci de minute și mă sună din nou.

Nu îi răspund nici de această dată.

Îmi trimite un mesaj: Ești bine? Nu mai știu nimic de tine de două zile!

Ignor mesajul și îmi văd de privitul meu în gol, la pereți.

Mă sună iar.

Mă uit la telefon lipsită de orice chef existențial și îl pun pe silent.

În capul meu își face simțită prezența vocea: Stop being such an insistent bitch! Nu am chef de tine! Nu ți-e clar? Doamne, chiar nu înțelege nimeni nimic din tăcere? Chiar trebuie să audă toți cuvinte?

Renunț la privitul pereților și mă apuc să fac lucruri prin casă. Bag o mașină la spălat, pun niște vase la locul lor, îi dau pisoiului de mâncare, merg pe balcon, iau aspiratorul și mă apuc să aspir în toată casa, chiar dacă am făcut asta și ieri.

Fac totul mecanic, iar mintea îmi este peste tot și nicăieri. Sunt tristă și mă păcălesc singură că dacă îmi pun trupul în mișcare, o să îmi dispară nodul pe care tristețea mă face să îl simt în gât.

Termin de aspirat și mă apuc să șterg praful. Din nou. Am făcut asta și ieri.

Nodul insistă să rămână în gât.

Când ajung la noptiera din dormitor pe care îmi era pus telefonul, văd că am cinci apeluri ratate de la nebuna care se întâmplă să îmi fie prietenă, și alte șase mesaje, două de la ea, patru de la alte persoane. Toate conțin același text: Ce faci, ești bine?

Îmi vine să râd când le citesc. Vocea din capul meu spune și ea pe un ton nervos: Ăștia s-au vorbit cu toții, sau care-i faza?

Eu mă simt bine, pentru că îmi dau seama că unii oameni sunt conectați la mine și îmi simt starea. Niciunul dintre ei nu este conștient de asta, dar ce mai contează? I’m not alone în povestea asta.

Mi-a dispărut nodul. Acum sunt seacă. Sunt fără vreo stare. Sunt pur și simplu.

Aleg să nu răspund, și pentru că nu mai am ce face prin casă, merg la birou și fac și acolo aceleași lucruri pe care le-am făcut prin casă.

După ce termin de aspirat, de spălat baia și de șters praful, aleg să îmi fac curat în sertarul de sub birou.

Scot toată hârțogăraia adunată în el de câteva luni și o arunc pe jos. În clipa în care hârtiile iau contac cu podeaua, văd că printre ele este un plic. Îl iau, îl deschid, și constat că în el sunt bani. Un comision încasat de la un client acum câteva luni, de care uitasem complet.

Mă pufnește râsul. Mă uit în sus și vorbesc cu Universul, cu voce tare: Tu chiar mă plătești de fiecare dată când sufăr? Mulțumesc, ești de treabă!

Arunc aproape toate hârtiile, pun înapoi în sertar numai ce consider că încă îmi mai este absolut necesar, iau plicul cu bani, îl îndoi, îl bag în buzunarul de la spate al blugilor și mă întorc în casă.

Nebuna a continuat să mă sune și să îmi trimită mesaje în tot timpul ăsta.

Mi s-a părut amuzant mesajul: Bă, ai murit? Ce plm faci cu telefonul ăla? Răspunde dracu la el!, așa că decid să o sun.

Nici nu am apucat să aud că sună telefonul, că mi-a și răspuns:

– A dat Dumnezeu! Ce naiba faci? Te sun de câteva ore!

– Oh, Wow! You put God before Satan!

Începe să râdă:

– Ce draci faci?

– Bine.

– Bine???? Laura, te sun de ‘nșpe mii de ore. Am crezut că ai murit!

– Neah. O fi Halloween-ul, dar nu am fantezii cu mine în coșciug. Chiar sunt bine. Tu ce faci?

O aud vorbind cu cineva și deduc, că este un taximetrist: Aici, aici, pe stânga! Mulțumesc!

– Am ajuns la tine, ce să fac?

Ies pe balcon și mă uit în jos. Încep să râd și îi fac cu mâna.

– Ești tralala! Ce făceai dacă nu eram acasă, îmi spărgeai ușa?

– Păi da, în p%^*a mea, că nu știi să răspunzi la telefon! Hai, Sesam deschide-te!

Închei apelul și merg să îi deschid. Urcă pe scări, iar atunci când ajunge în fața ușii de la intrare gâfâie.

Îi iau poșeta, o pun în cuier și o privesc amuzată.

– Ce-i cu tine?

– Ce-i cu mine??? Ce-i cu tine!!!

– Ce-i cu mine?

– Ce-i cu tine?

Începem să râdem.

Se descălță, merge în bucătărie, își pune un pahar cu apă, îl bea, apoi își sprijină cotul stâng de blatul mobilei, își încrucișează picioarele cu dreptul peste stângul și mă privește cu ochi mari.

Pisoiul meu se mângâie de picioarele ei, iar ea, ca niciodată, îl refuză:

– Nu acum, Bibi! Sunt supărată pe mă-ta!

Mă rezem de caloriferul din bucătărie și mă uit la ea zâmbind.

– Deci? Ce-i cu tine?

– Ce-i cu mine?

Țipă:

– ASTA ÎNCERC SĂ AFLU! CE P%^*A MEA ESTE CU TINE?

Eu încep să râd.

Ea se uită la mine și îmi dau seama după expresia feței ei, că nu îmi înțelege reacția.

O invit în living. Eu merg înainte, ea mă urmează.

Se așează pe canapea și cercetează livingul cu privirea.

– Mamă, ce curat este aici!

– Da, nu? Nu îmi pot explica, cum poate un om cu o stare mizerabilă ca a mea, să facă așa curățenie în jurul lui!

Mă pun lângă ea pe canapea și îmi las privirea în jos.

Nu simt nevoia să vorbesc.

Tace preț de câteva secunde, apoi îmi spune pe un ton calm:

– Mi-am făcut griji pentru tine! Știi că ai zis tu, că dacă nu răspunzi două zile la telefon, sigur s-a întâmplat grav cu tine? M-am gândit la asta azi și chiar mi-am făcut griji. Am vrut să mă asigur că ești bine!

– O, Doamne! Am și uitat că am instituit regula „Caută-mă dacă nu dau semne!”. Am fost activă pe Instagram, nu ai văzut? Nu puteam să fiu dead și activă acolo în același timp! Vrei ceai?

– Nu, mulțumesc! Aș vrea să știu de ce ești supărată, dacă vrei să îmi spui! Dacă vrei, dacă simți…

– Nu sunt supărată.

– Tristă! De ce ești tristă?

– Așa sunt eu acum.

– Ești supărată pe mine?

– Doamne, nu! De ce să fiu?

– Nu știu! Am crezut că poate am făcut eu ceva.

– Nu, mă! Get over yourself! Starea mea are legătură cu mine și atât. Nu am nimic, cu nimeni. Nu sunt supărată pe tine sau pe altcineva.

– Pot să te întreb ce s-a întâmplat, totuși?

– Poți să mă întrebi. Care este perioada care te interesează, mai exact?

Încep să râd.

– Vrei să o luăm din frageda-mi pruncie? Sau?

Râde și ea.

– Nu am plănuit să stau la tine zece ani!

– Slavă cerului! Mda. Nu s-a întâmplat nimic fantastic. Nimic ce nu am trăit deja. Nu s-a întâmplat nimic, nimic, de fapt. Am eu o perioadă în care nu prea am chef de oameni, atâta tot!

– Da, dar de ce?

– E, ca să întrebi tu! Uite de-aia!

Râdem amândouă, iar ea mă invită la o îmbrățișare pe care eu o onorez, apoi îmi spune:

– Nu știu de ce mi-a venit să te iau în brațe. Ești lovable, așa… Știi că eu nu prea iau oamenii în brațe, dar pe tine îmi vine să te iau așa în brațe și să îți dau iubire.

– Haha! Te dai la mine? I’m definitely straight, să știi!

– Nu mă dau, mă la tine! Îți spun doar ce simt.

– Simți să faci asta, pentru că și eu fac la fel cu tine când ești tristă. Te-am obișnuit eu cu îmbrățișările mele. Haha.

– Da, să știi! De la tine am luat-o pe asta cu îmbrățișatul. Dar nu o mai fac cu nimeni, să știi! You’re my one and only!

– Mhm! Și cu băieții cum te contopești? Telepatic?

– Nu prea m-am mai contopit, să știi. Nu am avut cu cine! Tu?

– Eu, ce?

– Când te-ai contopit, cum spui tu, ultima dată? Haha!

– Mă contopesc în fiecare seara cu Bibi, masculul vieții mele. Mă sufocă, și nu alta! Numai on top îi place! Haha! Stă pe mine ca un bebeluș.

Râde.

– Și alt mascul, mai uman?

– N-avem. Apropo, să-ți arăt ceva.

Duc mâna la buzunarul de la spate, crezând că am acolo telefonul. Dau de plicul de bani, de care uitasem din nou. Mă uit la plic, mă uit la prietena mea, întind plicul către ea și îi spun serioasă:

– Vrei niște bani?

Ea îl ia, se uită la mine șocată și rămâne cu el în mână.

– Pentru ce?

– Să fie acolo!

– Vrei să îmi dai cu împrumut?

– Nu, mă! Ia-i dacă vrei. Ia-i degeaba! În numele Domnului!

Începe să râdă. Deschide plicul, scoate banii, apoi mă privește și îmi spune serioasă:

– Tu faci mișto de mine? Cum adică în numele Domnului? Sunt o grămadă de bani aici!

– Stai puțin să văd pe unde îmi este telefonul, că vreau să îți arăt ceva.

M-am ridicat de pe canapea și am mers pe hol, mi-am luat telefonul de pe suportul pentru pantofi, apoi am revenit în living și m-am așezat din nou lângă ea.

– Să îți spun despre Numele Domnului. Acum puțin timp, eram într-o stare nasoală cu banii. O prietenă pe care nu o mai văzusem de vreo doi ani, m-a sunat din senin și mi-a spus că este în zonă la mine. M-a întrebat dacă pot coborî puțin, să mă vadă. În ciuda insistențelor mele de a urca în casă, nu am reușit să o conving, așa că am coborât eu și am stat cu ea, cu soțul ei și cu cele două fetițe pe care le au. Am stat efectiv zece minute în fața blocului, iar în tot timpul ăsta, C m-a îmbrățișat. Eu eram răcită și fără voce, ea însărcinată în opt luni. Îți dai seama că eu îmi doream să stau cât mai departe de ea și de copii, dar ea a insistat să mă țină în brațe, sub pretextul că nu ne-am mai văzut de mult. Am vorbit despre ce am făcut eu, despre ce au făcut ei, iar la întrebarea „Cum ești, cum îți merg lucrurile?”, am răspuns cu „Foarte bine, slavă cerului!”. Nu i-am spus că stau nasol la toate capitolele. Nu m-am plâns că nu am bani, nu am lăsat deloc să se vadă că sunt la pământ cu toate. În ciuda acestui aspect, când ne-am luat la revedere, după ce soțul ei a băgat fetele în mașină și s-a pus și el pe locul șoferului, C m-a mai îmbrățișat încă o dată, apoi i-a spus soțului ei: „Iubire?” și a întins mâna către el, iar el i-a dat niște bani. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Ea m-a privit, și mi-a spus: „Uite, Iculeț!”. Eu m-am revoltat, și i-am urlat în plină stradă: „Ești nebună? Pentru ce îmi dai bani???”. M-a privit blând, și mi-a spus: „În Numele Domnului!”. Îmi venea să plâng în clipa aia. Singurii bani pe care îi mai aveam erau vreo douăzeci de lei, și aveam în plan ca de ei să îi cumpăr mâncare lui Bibi, chiar dacă eu nu mai mâncasem de vreo două zile. Cu toate astea, nu puteam accepta niște bani de la cineva care are deja două guri de hrănit, a treia pe drum, și o situație financiară nu tocmai fantastică. Era contrar tuturor principiilor mele! Nu accept niciodată bani, de la nimeni. Nu sunt handicapată! Mă descurc, chiar dacă am și momente în care viața îmi mai servește și perioade în care sunt nevoită să ascult simfoniile propriului stomac. Nu cer nimic, nimănui, oricât de greu mi-ar fi! Am întrebat-o: „Cum adică în Numele Domnului?”. Ea m-a privit cu o seninătate pe care nu am mai văzut-o vreodată la cineva, și mi-a spus în timp ce mă mângâia cu ambele palme pe umeri: „Domnul te iubește și vrea ca tu să ai acești bani. Nu sunt de la mine, sunt de la El! Așa a vrut El, să mă gândesc la tine astăzi, să trec pe aici și să îți dau ție bănuții ăștia!” Am rămas înmărmurită și fără reacție. Nu mai aveam control asupra ființei mele. Eram controlată de ceva superior mie, ceva ce mi-a redus mintea la tăcere, mi-a alungat toate principiile din ea, și m-a făcut să rostesc cel mai sincer „Mulțumesc!” pe care l-am rostit vreodată, apoi am îmbrățișat-o și mi-am lăsat lacrimile să îmi curgă șiroaie pe față. După ce mi-am luat la revedere de la ei, am plecat la magazin și mi-am luat și mie chestii de mâncare, nu numai lui Bibi. Nu erau bani mulți, dar erau suficienți cât să îmi pot permite să mănânc ceva, după două zile de ținut post negru involuntar. Și nicicând nu m-am simțit mai bogată decât în ziua aia, chiar dacă banii nu au fost de prea multe ori o problemă la mine, și am avut parte de ei din plin, cât să nu știu ce să fac cu ei. Înainte să mă văd cu prietena mea în fața blocului, mă simțeam neiubită și îl blamam pe Dumnezeu în gândul meu pentru asta. După ce i-am primit, mi-am dat seama că nu banii contează, că ei vin ușor, din surse la care nici nu te gândești, iar iubită sunt. De atunci, am rămas cu acel Mulțumesc sincer în gând! Rulează acolo în mintea mea, constant! A doua zi, am făcut o tranzacție care mi-a îmbunătățit bugetul mai mult decât considerabil, și s-a mai întâmplat o minune, pe care ți-o voi povesti altădată. Cert este că m-am simțit iubită din clipa aia. Nu de oameni, nu din cauza banilor, ci de ceva măreț. Numește-L Dumnezeu, dacă vrei. Banii ăștia din plic, îi aveam atunci când am trecut prin perioada aia, doar că uitasem de ei. Aș fi putut trăi două luni din ei, dar nu a fost să fie. I-am găsit astăzi, și nu îmi trebuiesc, așa că i-ai tu, „În Numele Domnului!”, cum zice C, de la El, nu de la mine! Așa am simțit acum să fac…

Prietena mea se uita la mine cu plicul în mână și avea lacrimi în ochi.

– Mulțumesc! Doamne, m-ai salvat!

– Te-a salvat…

M-a îmbrățișat, apoi mi-a spus plângând:

– Nu știu ce este mai emoționant. Povestea pe care mi-ai spus-o tu, sau faptul că m-ai făcut și pe mine să o trăiesc, dându-mi bani cât să pot să ies din niște datorii enorme în care m-am băgat și din care nu am crezut că o să ies vreodată!

Și-a șters lacrimile, a pupat plicul, mi-a mulțumit, apoi a pufnit într-un râs pe care l-am perceput a fi malefic, și a zis:

– Stai să merg să îl bag în geantă, ca să nu te răzgândești!

Am râs și eu și i-am spus că nu mă răzgândesc.

Când a revenit de pe hol, am luat telefonul și i-am arătat un video în care avea loc o interacțiune între un bărbat și o femeie.

S-a uitat la el, și m-a întrebat:

– Cine-s ăștia?

– Nu contează! Spune-mi cum vezi tu interacțiunea dintre ei!

– Dă înapoi.

Am dat replay la video.

– Sunt împreună ăștia doi?

– Impresia asta ți-o lasă?

– Băi, nu știu! Adică el zâmbește ca și cum flirtează, ei nu îi văd fața, dar îl atinge pe piept de două ori, ceea ce îmi dă de înțeles că este ceva intim între ei.

– El flirtează?

– Da. Văd o privire seducătoare la el. Iar ea sigur este into him! Este ceva intim. Dar nu știu dacă materializat sau nu. După limbajul trupului ei, atingerile alea și cât de mult se agită când se mișcă, sigur există interes din partea ei. Iar după expresia feței lui, aș spune că îi place. Nu îl deranjează atingerile ei, iar rânjetul de pe față și faptul că se încruntă puțin la un moment dat, lasă să se vadă că este ceva. Dar nu știu ce.

– Păi nu este el seducător?

– Cine este tipul?

– Nimeni. Merci!

M-am ridicat de pe canapea și am mers la bucătărie, să pun de un ceai.

Ea a venit după mine.

– Cine este? Te-ai întristat.

– Nimeni.

– De ce te-ai întristat pentru un nimeni, atunci?

– Nu m-am întristat acum. Eram tristă de ceva timp. Și nu m-am întristat pentru un nimeni.

– Cine este?

– Nimeni.

– Interesant nume! Băi, poate mi se pare mie, dar am fost sinceră și ți-am spus ce am văzut eu. Adică nu am vrut să te întristez!

Am început să râd.

– Stai liniștită! Nu ți se pare. Oamenilor le plac jocurile. În special cele ale seducției! Iar eu trebuie să încetez să mai văd Dumnezei în muritori de rând!

– Deci asta era? Din cauza asta te-ai sechestrat la domiciliu și nu ai mai dat semne? Din cauza asta ești tristă?

– Nu. Nu are legătură cu asta. Cu el, sau cu videoul ăsta, în care și eu am văzut cu ochii mei de femeie, tot ce ai văzut tu.

– Dar?

– Sunt ofticată pe mine, iar asta mă întristează. Nu știu de ce aleg să îmi bat capul cu niște oameni care nici măcar nu sunt în stare să aprecieze faptul că cineva, eu, le acord atenție. Tipul ăsta, spre exemplu. M-am îndrăgostit de el, din motive inexplicabile. Și asta nu a fost ușor deloc. Nici pentru mintea mea, nici pentru trupul meu, care funcționează conform psihicului, și care s-a tot îmbolnăvit din cauza asta. În fine, nu mai contează. Fuck it!

– Ești așa de frumoasă, Laura! Crezi tu că merită să îți bați capul?

– Mda. Dar nu, nu asta este. Nu mi-am bătut capul. Adică mi-am bătut și capul, dar am pus suflet. Și când spun asta, spun că am ales să go with the flow. Nu mi-am ascultat mintea nicio clipă în interacțiunea cu el. Nu îl înțeleg pe omul ăsta. Și nici el nu mă înțelege pe mine. Nu mă vede, nu mă aude, nu mă simte. Are multiple handicapuri. Dar nu despre el este vorba, ci despre mine. Nu înțeleg de ce simt așa o chemare către el. Pur și simplu nu înțeleg. Mă chinui singură. Aleg să mă chinui eu pe mine, ca o nebună. Mi-am pierdut coerența. Parcă nu mai judec, serios. Îmi este dor de el.

– Insist. Ești așa de frumoasă! Și nu doar fizic! Ai sufletul frumos! Energia ta este una frumoasă! Mintea aia a ta este briliantă! Haide să îți arăt ceva!

Mă ia de mână și mă duce în fața uneia dintre oglinzile din hol.

Mă așează în fața ei, face un pas către stânga cât să nu apară și imaginea ei în oglindă, și mă întreabă:

– Ei, ce vezi?

Eu încep să râd.

– Una bucată Laura tristă.

– Uită-te mai bine!

Înaintez cu un pas și mă uit la fața mea:

– Oh, fuck! Mi-a ieșit un coș!

Râde!

– Nebuna planetei! Ce vezi dincolo de coșul ăla?

– Ți-am mai spus o dată! Văd ce văd. Mă văd pe mine. Sunt tristă și ofticată pe mine, îmi vine să mă bat, iar tu mă pui să mă uit în oglindă! Dar bravo! You’re such a good friend. Not!!!

– Haide să îți spun ce văd eu!

– Ia! Minunează-mă!

– Cea mai frumoasă femeie din lume! Din toate punctele de vedere! Ești frumusețea întruchipată! Ți-a dat Dumnezeu din toate! Uite, și cu ciuful ăsta rebel ești frumoasă!

– Oooo! Ce înseamnă să îți dau bani… Mă ridici la rang de frumusețe supremă! Îți mai dau! Mai zi-mi! Sau iar te dai la mine?

Am început amândouă să râdem, apoi am mers la bucătărie.

Eu puneam ceai în cești, ea vorbea.

– Nu știu ce să îți spun. Nu știu cum să te încurajez. Nu sunt la fel de înțeleaptă ca și tine, chiar dacă am câtiva ani peste tine, dar pot să îți spun că cine nu te vede, pierde! Simplu.

– Da, lasă așa. Îmi știu valoarea și chiar nu am nevoie de confirmări din exterior. O să îmi treacă și starea asta. Este un moment prin care trebuie să trec, pentru a mai învăța ceva din suferința pe care o trăiesc acum. Dacă o să îmi dau vreodată doctoratul, o să scriu o teză despre suferință. Suferință și alegeri proaste. Alegerile mele. Știi ce mă deranjează cel mai tare? Că eu chiar sunt genul de femeie orientată către a găsi soluții. La modul haide să comunicăm, să vedem care este problema și să găsim o rezolvare. Iar de două zile, mă servește cu indiferență și tăcere, ceea ce mă disperă, dar e okay. Pot duce și starea asta! E a mea, o am, o trăiesc. Ce să fac? Aleg să nu mai fac nimic, chiar dacă sufăr. De ce să îmi bat capul numai eu? Nu mai vreau. Aleg să nu mai vreau. Ce este pentru mine, își face cale către mine. Sau cine. Ce și cine. Iar eu nu vreau să îmi mai fac vreo cale către el, pentru că deja am bătătorit poteca făcând drumuri dus-întors către el de una singură. Nu sunt Lăpușneanul, să merg pe principiul „dacă tu nu mă vrei, eu te vreau!”. Dacă nu mă vrei, permite-mi să mă dau la o parte din calea ta, că n-aș vrea să-ți încurc mersul.

Prietena mea a rostit un ooof, apoi a venit să mă ia în brațe, dar nu am simțit nevoia să o las, așa că am invitat-o în living, am mai vorbit puțin, apoi a plecat.

Când am rămas singură, am simțit o eliberare. Mi-a făcut totuși bine să mă asculte cineva.

M-am privit din nou în oglindă și de data asta nu am mai văzut una bucată Laura tristă, ci am văzut frumusețe. Nu purtam make-up, nu eram aranjată, dar m-am văzut frumoasă, așa că i-am mulțumit Universului pentru asta. În timp ce mă priveam în oglindă, mi-au venit în minte niște versuri dintr-o melodie:

Iubita mea cu foarte mari probleme, cu chip slavon și nume de regină.

Am început să râd, am dat play la piesă și am dansat singură pe ea. Mi-am amintit că mi-au dedicat-o câțiva băieți asupra cărora mi-am lăsat amprenta într-un mod pe care ei l-au perceput a fi neplăcut, și am realizat din nou, că percepția este cea care le dă oamenilor și întâmplărilor putere, așa că am hotărât că este momentul să îmi fac o resetare la creier și să văd lucrurile dintr-o altă lumină.

Dacă tot am ales să fac niște lucruri, aș face bine să mi le și asum, nu?

Dacă tot nu mai vreau să fac nimic și am hotărât să aștept să îmi cadă din cer, aș face bine să aștept într-o stare de bine, nu să mă lamentez. Și Doamne, trebuie să mă opresc din aspirat și din șters praful, pentru că nu este o soluție! Suferința nu se aspiră, iar tristețea nu se șterge cu laveta!

Aleg să fiu liniștită și aștept să văd ce îmi cade din cer. M-am înarmat cu răbdare și cu o stare de pace.

Starea de Nirvana este mic copil pe lângă ce trăiesc eu acum.

In and out!

Thank you, Universe! I’m really GRATEFUL for everything! And when I say everything, I mean it!

Midnight Sadness

Ai simțit vreodată că tot mergând, ai ajuns la capătul drumului și nu mai ai ce face de acolo? Înainte nu poți să mergi pentru că nu mai ai unde, a te întoarce presupune a știi deja startul, calea și sfârșitul, iar asta nu este tocmai incitant, și cu toții știm că ce nu ne face inima să bubuie în piept, nu ne captează atenția.

Dar de ce vorbesc eu despre noi toți? Să vorbesc despre mine. La mine stau lucrurile așa! Mi-am învățat lecția asumării, aparent. Oare?

Ai simțit vreodată nevoia să faci cale întoarsă pe același drum, pentru că parcă ai vrea să te bucuri de el încă o dată, chiar dacă știi deja unde te conduce?

Eu am simțit.

Uneori am ales să mă întorc în mod repetat pe un drum al cărui capăt îl știam și al cărui traseu am ajuns să îl fac cu ochii închiși. Așa sunt eu. Nutresc speranțe acolo unde nu este cazul și trăiesc cu impresia că am ratat ceva. Mi-e teamă de ratări. Vai, ce teamă îmi e!

Oamenii… Relaționarea mea cu oamenii din viața mea, este precum mersul pe un drum.

Am ceva cu drumurile astea. Mereu asociez câte ceva cu drumurile. Oare de ce? Pe cine Dumnezeu întreb, nu știu! Cred că pe mine.

Unele se întind pe distanțe lungi, altele pe distanțe scurte. Unele sunt în linie dreaptă, altele sunt întortocheate. Unele sunt simplu de parcurs, altele mă obosesc și mă consumă. Unele nu se termină niciodată, altora le pot vedea capătul încă de la linia de start, dar asta nu mă împiedică să le parcurg.

Câte drumuri am mai străbătut… Printre câte du-te și câte vino m-am mai fâțâit… Câte tichete de dus-întors am mai plătit... Multe. Prea multe.

Chestia cu drumurile este că fiecare are resursele lui. Unele sunt mai bogate în resurse, altele mai sărace, dar indiferent de situație, acestea sunt limitate, iar dacă ești axat numai pe a consuma și nu iei in calcul posibilitatea de a fructifica cumva ceea ce îți pune drumul la dispoziție astfel încât să sporești calitatea și cantitatea resurselor, ajungi într-un punct în care nu mai ai ce să consumi, așa că tot ce îți rămâne de făcut, este să părăsești drumul la prima ieșire și să o iei către un altul, căci altfel va ajunge să te consume și el pe tine, pentru că expresia ce dai aia primești, chiar este adevărată, doar că în cazul acesta s-ar converti în ce iei, aia ți se ia.

Mie îmi place să cred despre mine că la capitolul drumuri sunt investitor, și nu consumator. Nu caut să fac prăpăd în mersul meu, ci folosesc în scop de sămânță tot ceea ce mi se pune la dispoziție, pentru a-mi spori resursele. Sunt adepta belșugului, dacă asta are vreo noimă.

Pe parcursul mersului meu prin viață, mi s-a mai întâmplat să ajung și pe drumuri care nu mi-au oferit nimic. Le-aș numi cărări pe acestea. Am și eu momentele mele de rătăcire. Am simțit de fiecare dată nevoia să ofer eu resurse acolo unde erau. Am plantat semințe în speranța că vor crește copaci din ele, copaci în care mă voi putea cățăra la un moment dat, astfel încât să pot vedea de la înălțime, dar pentru că solul nu era fertil, am ajuns să mă deplasez printre mărăcini.

Nu știu cărui fapt se datorează repoziționarea mea pe alte drumuri după ce am ales să urmez calea unor cărări, nu știu dacă totul a ținut de decizia mea personală sau dacă pur și simplu destinul și-a jucat cartea, dar știu că am muncit mult cu și la mine după ce am umblat pe cărări pline de mărăcini pe care inevitabil am ajuns să îi car după mine în mers, și nu a fost ușor deloc să îi dau jos.

Nu puteam merge pe un drum nou plină de ciulini. Riscam să îi infectez solul, așa că m-am chinuit să mă curăț și am reușit de fiecare dată. Aplauze, vă rog! De trei ori ura pentru Laura!

Cineva m-a întrebat acum ceva vreme: Tu îți iei energie din relația asta?

Am stat și m-am gândit mult până când am dat un răspuns. Întreaga mea rațiune s-a pus pe treabă și încerca să își răspundă ei în primul rând. Nu știu cât de plauzibile au fost cuvintele mele atunci, dar răspunsul clar, abia acum l-am primit.

Nu.

Nu îmi iau energie, pentru că așa cum am spus mai sus, nu caut să epuizez resurse, ci aleg să mă cumpătez în folosirea lor și să le fructific pe cât posibil, pentru a evita să ajung în situația de a fi nevoită să o iau de la capăt, pe un alt drum.

Oricât de avidă de noutate m-aș da eu, dacă stau și mă gândesc bine, adevarul este că sunt un om al obișnuințelor. Calea cunoscută deja este cea mai simplă, și cea pe care o aleg în fiecare zi.

Astăzi mi-am dat seama că mă aflu pentru prima dată în viața mea pe un drum al cărui capăt nu reușesc încă să îl văd. Am pornit pe el dotată cu propriile-mi resurse, hotărâtă să îl pavez și să îl iau la pas încet, precum un melc. Dar drumul ăsta nu are nevoie de resursele mele, iar pentru mine au devenit o povară prea greu de cărat. Ce ciudat. Oare până acum, cum m-oi fi descurcat?

Am crezut că mă va duce acasă drumul ăsta. Am sperat. Am vrut. Mi-am dorit asta. Eu și speranțele mele deșarte.

Nu știu de ce am crezut că asta este calea mea spre casă. În fond, rătăcesc pe el ca un orb care și-a pierdut bastonul, încă de la început. Și cum să mă ducă un drum pe care nu știu de unde să îl apuc acasă?

Nu îi știu nici măcar linia de start. Ceva îmi spune că aceasta este oricum trasată undeva într-o altă dimensiune.

A început să mă întristeze drumul ăsta.

De ce?

Pentru că nu este ce am sperat. Pentru că simt că bat pasul pe loc și dau rateu după rateu pe el, iar asta mă face să simt o teamă care mă sperie.

Teama mă pune pe fugă și mă îndeamnă să o iau pe alte drumuri, dar neștiind cum am ajuns pe acesta, habar nu am unde este situată ieșirea, iar obișnuința parcă insistă să rămân aici.

Simt un gol în stomac. Și culmea, am mâncat și astăzi.

Mă simt seacă în interior, și am impresia că inima îmi bate undeva la nivelul gâtului. Aș băga mâna după ea, să o scot de acolo, dar cred că o să îmi mai trebuiască pentru o vreme, așa că stau și înghit cu noduri.

Pe câte drumuri trebuie să rătăcească un om într-o viață, până când ajunge pe cel potrivit lui? Există măcar așa ceva? Și de ce nu sunt toate pavate, dar absolut toate sunt pline de disensiuni?

Care este scopul drumurilor către nicăieri?

Am obosit. Nu vreau să mai merg niciunde.

Sunt prea tristă. Asta dacă nu cumva sunt însăși tristețea întruchipată. Drama Queen închipuită, chinuită de geniul creator care vrea să se afirme.

Octavian Paler a scris niște rânduri care îmi plac mult:

„Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.

El numește asta definiția nenorocului, dar mie îmi sună a aceeași rătăcire pe care o trăiesc eu acum în mersul meu.

Poate că nici mersul ăsta nu este chiar așa de bun. Mai este nevoie și de repaus.

Univers, mă opresc din mers, dar fii amabil! Îmi dai și mie o rază de Soare pe drumul ăsta? Mi-e frig.

Mulțumesc!

In and out.

Râd.

Nothing

Din motive de nimeni știute, probabil, îmi sună două cuvinte în cap de ceva vreme.

Primul este sunt, al doilea este vreau.

Sunt, vreau, sunt, vreau, sunt, vreau, sunt, vreau, sunt. Vreau, vreau, vreau! Sunt, sunt, sunt!

Îmi sună încontinuu cuvintele astea. Zici că am în minte un dispozitiv pe care l-a uitat cineva pe repeat, și nu alta. Oare am? Și dacă am, pe cine să fac responsabil pentru repetarea lor? Huh?!?

Sunt. Sunt? Mă păcălesc singură că sunt totul, dar realitatea este că sunt nimic. Din nimic vin, în nimic mă întorc.

A fi, este o proiecție a minții. A fi, este cea mai mare dorință a egoului lipsit de esență. Este un miraj. Un nor de fum trecător. O ceață densă într-o dimineață călduroasă de vară, care dispare atunci când Soarele își face simțită prezența dincolo de linia orizontului, un fel de dragoste la prima vedere, o iubire veșnică, ce în realitate nu durează mai mult decât o clipă.

Oare Soarele își pune problema lui a fi? Nu cred. El este și atât. Nu are nevoie să îi spună cineva că este el Soare ca să fie.

Vreau. Vreau oameni, vreau lucruri, vreau bani să pot cumpăra totul. Da, și oamenii se cumpără. Toți au un preț.

Sunt pierdută. Sunt cel mai leneș om în viață, și dacă nu aș fi nevoită să trăiesc în această societate care îmi impune să depun efort fizic și mental pentru a avea lucruri, probabil că aș freca menta toată ziua și m-aș holba la cer, sau aș sta pur și simplu degeaba, meditând fără urmă de oboseală la nemurirea sufletului, la mărimile țâțelor și la potența sau impotența sexului masculin, la flori, la gâze mici și la galbenul bananelor coapte.

Vreau să schimb lumea. Vreau ca toți oamenii să știe că eu, Laura, sunt buricul Pământului, miezul miezului, și că existența mea în această lume nu este întâmplătoare. Mă aflu aici pentru lucruri mărețe, doar că încă mă mai împiedic de chestii mici la tot pasul.

Vreau ca oamenii să înțeleagă că viața lor se întâmplă și fără mine în ea, dar să aleagă să mă păstreze aproape, pentru că îmi place să cred că eu, dintre toți oamenii, contez, și sunt deținătoarea uneia dintre cheile fericirii.

Sunt limitată. Timpul îmi este limitat. Trăiesc contra cronometru și nu pot să nu mă întreb când dracu o să mor, sau ce este moartea, chiar dacă nu am încă habar ce este viața. Ce porcărie! Sunt limitată în universul minții din capul meu, sunt limitată în sentimente și în fapte. Îmi este teamă să rup bariere și să dărâm ziduri, pentru că nu știu dacă le pot construi înapoi, așa că sap gropi în mine în care ascund tot ce îmi dăunează, ca mai apoi să le dezgrop și să îmi dau seama de faptul că am greșit îngropându-le.

Vreau ca numele meu să facă înconjurul planetei, vreau să primesc aplauze la scară largă atunci când deschid gura și îmi zboară cuvinte din ea, vreau să am, să dau și să fiu valoare în lumea asta.

Vreau o viață demnă de scenariul unui film serial! Gen Tânăr și Neliniștit. Never ending movie. Vreau să fiu înconjurată de oameni sinceri, autentici și plini de bogății în suflet, în minte, dar și în buzunare!

Sunt sensibilă. Dincolo de încrederea de sine afișată, se ascunde o Laura încă mică, timidă și fricoasă, care după ce face trei pași în linie dreaptă pe tocuri de zece centimetri, se gândește că sigur urmează să cadă, pentru că viața a învățat-o că realizările, oricare ar fi ele, nu durează pentru totdeauna, iar căderea este inevitabilă după ce ajungi la înălțime.

Sunt la fel de labilă psihic precum restul minților de pe aici. Trăiesc conform propriilor convingeri și propriilor temeri mentale, care de multe ori mă fac să am certitudinea că sunt singurele universal valabile, așa că încerc să le impun pe toate și altor „capete luminate”, în ideea că mintea mea își va transcede închipuirea și își va confirma imaginea de eroină reală.

Sunt extrem de inteligentă, dar și foarte proastă.

Vreau să fiu capabilă să le întind tuturor oamenilor o mână de ajutor, pentru că îmi place să primesc în schimb recunoștință. Nu aș face-o degeaba, nu! Nu fac nimic degeaba! Tot ce fac, fac pentru aplauzele despre care vă spuneam mai sus. Vreau aplauze, dar dacă s-ar putea să stau în spatele cortinei cât timp le primesc, ar fi perfect.

Vreau să scap de sub tutela acestei societăți defecte care mă face să am sentimentul că I’m not fitting in, oricât de tare mi-aș da silința. Vreau să fiu eu cea care trezește lumea la realitate și schimbă mersul lucrurilor pe aici, să fiu un fel de Iisus sau chiar mai mult decât a fost El.

Sunt un om cu multiple personalități și îmi place să mă refer la mine cu numele Patricia atunci când beau, pentru că mintea mea refuză să își revendice gena de bețivă pe care am moștenit-o de la tata, iar atunci când mă privesc în oglindă și mă văd frumoasă, îmi spun Narcisa, pentru că parcă o văd pe mama și femeia este cel puțin narcisistă.

Sunt un om cu o personalitate puternică atunci când aleg asta, și unul extrem de slab și la propriu și la figurat atunci când mi se pare că viața este un fel de balon făcut din săpun care se evaporă în aer într-un timp foarte scurt.

Vreau să am toate rahaturile inutile din toate magazinele de lux, pentru că îmi place să mă împopoțonez, iar faptul că atât femeile cât și bărbații își rup gâtul uitându-se după mine în astfel de momente îmi dă un sentiment pe care nimic nu îl poate egala.

Vreau, sunt, vreau, sunt. Sunt.

Chiar sunt? Chiar sunt toate astea? Nu sunt. Nu sunt nimic. Tot ce cred eu că sunt, reprezintă etichete pe care mi le-au atribuit alții pe parcursul vieții mele, sau etichete pe care mi le atribui eu de bună voie, pentru că este dureros pentru minte să fie nimic.

Mintea este îngerul alungat din Rai, dacă mă întrebați pe mine. Asta vrea Biblia să spună prin povestea lui. Mintea caută să fie.

Vreau.

Chiar vreau să am totul? Chiar vreau aplauze?

Nu vreau nimic. Tot mintea este cea care vrea.

Sunt, vreau, sunt, vreau.

Sunt nimic și vreau nimic! Nimic nu este nou sub Soare, iar viața se simte frumos!

Face sens, nu face sens, asta-i treaba.

In and out.

Collision

Știți filmele alea cu proști în care un el și o ea se lovesc accidental pe un culoar, ei îi cad lucruri din mână, el se apleacă să o ajute, apoi se privesc pur întamplător unul pe celălalt în ochi și se îndrăgostesc instant, iremediabil? Se întâmplă magie, și nu alta! Cupidon era la locul potrivit, în momentul potrivit!

Ei, bine, haideți să vă spun cum sunt ciocnirile de genul acesta în viața reală, pentru că tocmai am pățit o nepățită.

Eram la un market, ca tot omul normal. M-am plimbat în el (Mamă, cum sună asta!) vreo treizeci de minute, cu căștile în urechi, ascultând piesa asta pe repeat. Efectiv m-am învârtit în tot magazinul cu un coș atârnat de mână, pentru că așa sunt eu. Niciodată nu știu ce să cumpăr atunci când merg la cumpărături, iar dacă se întâmplă să îmi fie și foame, atunci treaba-i sigură. Îmi va lua o veșnicie să mă decid cu privire la ce îmi doresc.

M-am plimbat aiurea în tot magazinul. Cică mă uitam la rafturi, dar vă garantez că nu vedeam nimic. Eram pierdută printre gândurile mele multe.

Dacă nu m-ar fi sunat cineva și nu m-ar fi trezit soneria telefonului care mi-a schimbat ambientul muzical din capul meu, probabil aș fi rămas pierdută printre raioane pentru tot restul zilei sau al vieții, de ce nu?

Râd.

După scurta conversație, am pus-o pe Adele să îmi cânte din nou și m-am dus în zona cu mâncare gătită și vegană din magazin, de unde m-am aprovizionat cu mai multe chestii de-ale gurii, printre care și o supă cremă de roșii.

Toate bune și frumoase până aici.

Am mai pus în coș una, alta, toate absolut necesare, apoi am mers la casă, unde am stat la o coadă care părea interminabilă, așa că am continuat să ascult muzică.

Rătăceam prin multitudinea de gânduri atunci când tănțica de la casă mi-a indicat cu mâna să îi dau produsele din coș pentru a le scana.

Am redus-o din nou pe Adele la tăcere, apoi i-am dat femeii lucrurile și mi-am mutat mirobolantul trup îmbrăcat cu o ținută office compusă dintr-o fustă neagră, o cămașă albă și un sacou negru, către marginea tejghelei, ca să îmi pot pune chestiile în pungă.

Buuun! Le-am băgat pe toate în pungă, am achitat, am dat play la o altă piesă din playlistul meu, mi-am băgat telefonul în poșeta pe care mi-am atârnat-o de umărul stâng, apoi am luat punga în brațe pentru că mă gândeam eu în capul meu, că este mai safe să o țin așa, dat fiind că aveam acolo o supă cremă de roșii într-o cutie care nu era închisă tocmai ermetic.

Am ieșit din magazin liniștită și fericită, cu gândul că în scurt timp supa de roșii avea să îmi producă o excitație la nivelul papilelor gustative, iar stomacul meu va înceta să scoată sunete care se aseamănă cu nici nu știu ce, dar cred că știți cu toții cum se face auzit un stomac înfometat.

Mergeam pe partea dreaptă a trotuarului, încet, pentru că tocurile pe care le purtam nu îmi permiteau să accelerez pasul, atunci când un tip mai înalt cu vreo cinci capete decât mine pe tocuri și bine făcut, îmbrăcat la costum și el, s-a izbit de mine cu o asemenea putere, încât pentru o clipă mi-a trecut prin minte ideea că sunt în filmul Titanic și joc rolul iceberg-ului, iar el pe al vasului, și chiar m-am mirat că nu s-a rupt în două, iar eu am rămas în picioare și nu am căzut în fund.

L-am observat înainte să intrăm în coliziune. Era atât de mare, încât nu aveam cum să nu îl observ. Venea spre mine din sens invers, vorbind la telefon și gesticulând cu o mână prin aer.

Chiar dacă l-am observat, nu i-am acordat atenție. Mi-am mutat privirea către punga mea, care avea la suprafață supa de roșii, pe care încercam să o monitoriziez atent, astfel încât să nu se împraștie toată prin pungă.

O fracțiune de secundă a fost suficientă ca supa de roșii să nu zboare prin pungă, ci pe mine, la propriu, iar celelalte lucruri să îmi cadă pe jos, pentru că domnul Titanic nu m-a observat la rândul lui.

Am rămas fără reacție și încercam să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Am scos repede căștile din urechi, iar atunci l-am auzit pe tipul care se poziționase impunător în fața mea, înjurând.

– Băga-mi-aș #%^*!!! Mi-ai făcut cămașa praf! Ești chioară? Nu vezi pe unde mergi???

Apoi și-a reluat discuția la telefon și i-a spus persoanei de la celălat capăt că o va suna mai târziu.

L-am privit fără vreo expresie, mi-am lins supa de roșii de pe buze, apoi m-am șters cu mâna pe barbă și după ce am văzut că sunt plină din cap până în picioare de supă, m-am uitat și la cămașa lui, care avea două mici picături pe ea.

Am zâmbit și am dat să mă aplec după tot ce îmi căzuse, fără să îi spun ceva.

El, nervos, stătea în fața mea în picioare și încerca să își șteargă cămașa de cele două picături, înjurându-mă.

Eu aveam toată supa pe mine! Toată! Pentru că țineam punga cu supa la nivelul pieptului, în clipa în care domnul Titanic s-a izbit de mine, capacul cutiei în care era supa a sărit, iar supa fierbinte a ajuns pe fața mea, pe gât, în păr și pe cămașă.

După ce că mă ustura pielea de la fierbânțeala supei, îmi mai primeam și înjurături nemeritate, iar asta m-a iritat foarte tare. Nu știu eu să mă cert cu vorbe, dar atunci când situația o impune, dacă cineva îmi desființează zenul, găsesc soluții care să echilibreze balanța.

Dacă în filme de obicei este prezent Cupidon, de data asta era simțită prezența Satanei, pentru că Titanicul înjura, iar eu căutam răzbunare. Nici vorbă de dragoste la prima vedere! Dușmani la prima ciocnire mai degrabă! Iar eu mi-s oricum cucerită toată și îndrăgostită lulea, așa că și dacă ar fi fost Cupidon pe acolo, s-ar fi frustrat pentru că nu ar fi reușit să mă scoată din starea mea nici băgându-și vârful săgeții în cele mai vrăjite poțiuni dintre ale lui!

Nu m-am mai aplecat. I-am schițat cel mai diabolic zâmbet pe care îl am în dotare, m-am dus cu viteză către el și l-am luat în brațe pentru o secundă, nu cu afecțiune, ci ca să îmi șterg supa pe el, apoi i-am spus pe un ton chiar frumos:

– Asta ca să facă sens înjurăturile tale! Acum chiar ți-am distrus cămașa, așa că poți continua să înjuri!

I-am făcut cu ochiul, apoi m-am aplecat și am început să îmi adun lucrurile.

Aparent, îmbrățisarea mea l-a făcut pe domnul Titanic să își transceadă starea de nervi și să râdă.

A strigat în gura mare, râzând „E nebună, oameni buni! E nebună!”, de parcă ar fi interesat pe cineva chestia asta, apoi s-a aplecat și a luat și el câteva lucruri pe care mi le-a băgat în pungă. Eu tăceam și eram serioasă, el zâmbea ca Miss Univers la ceremonia de încoronare.

După ce am terminat de adunat totul, domnul Titanic mi s-a adresat:

– Iartă-mă! Nu te-am văzut…

– Cred și eu că stai prost cu vederea de la înălțimea asta!

A început din nou să râdă.

– Vrei să te duc undeva?

– Nu, mulțumesc! Mă descurc!

– Chiar îmi pare rău! Vrei să îți duc hainele la curățat?

– Nu.

Și m-am luat și am plecat de acolo, cu supa de roșii pe mine și mulțumită de gândul că nu sunt singura care o poartă pe haine.

Ajunsă la semaforul care era pe roșu din dreptul trecerii de pietoni, m-am trezit cu Titanicul lângă mine, care își luase față de om timid, adresându-mi-se pe un ton de om fâstâcit:

– Îmi dai numărul tău? Mi-ar plăcea să îți gătesc dacă tot ți-am distrus prânzul.

I-am răspuns pe un ton serios:

– Sunt căsătorită!

Și-a dat ochii peste cap.

– Normal că ești! Cum se putea altfel?

Apoi și-a băgat mâna în buzunarul de la piept al sacoului de unde a scos o carte de vizită pe care mi-a aruncat-o în poșeta cu fermoarul deschis fără să îmi ceară aprobarea și mi-a spus:

– Sunt avocat specializat pe divorțuri, în caz că ai nevoie vreodată…

În capul meu era o voce care zicea: Where is your puppy face? Ai venit aici timid tot, cu intenția de a-mi găti, iar cum ți-am spus că sunt măritată, te-ai transformat în mare curajos. Asta a fost ceva de genul „Aia e, nu-ți mai gătesc, dar poate ți-o trag o dată! Căsătorită egal lipsă de complicații pentru mine, așa că sună-mă când vrei tu, pisi, pentru că sunt gata să mă sacrific!”

A făcut o piruetă, apoi a plecat în viteză, de parcă ar fi intuit că există în mine un instinct primar care mă îndeamnă să-i dau cu sacoșa în cap.

Eu am început să râd și l-am întrebat pe Dumnezeu în minte de ce a creat bărbații, și nu știu dacă răspunsul pe care l-am primit instant în mintea mea ține de domeniul divinului sau de altceva, dar important este că l-am primit:

Pe unii degeaba, pe alții pentru amuzamentul femeilor, câte unul pentru a ne completa, altul ca să evoluăm dintr-un anumit punct de vedere, pe unii ca să-i luăm acasă, pe alții ca să ne ia ei acasă, pe unii ca să ne hrănească, pe alții ca să ne enerveze… Oricum ar fi, pentru femei. Bărbații au fost făcuți pentru femei, chiar dacă teoretic, femeia a fost creată după.

Eu nu cred asta. Eu cred că existăm dintotdeauna, și că am apărut în același timp.

Cred că am fost făcuți unii pentru ceilalți și că viața ar fi plictisitoare altfel.

In and out.

Mă gândesc la o un om care obișnuiește să mă hrănească. Des. Îmi este dor de el în clipa asta. Dragostea chiar trece prin stomac, iar el se pricepe să îmi umple stomacul.

Râd.

P.s.: Domnul Titanic a fost creat ca să scriu eu asta. Ceva îmi spune că va păstra cămașa cu supa de roșii ca amintire! Nespălată!

High On Life

Aleg să merg prin viață distrată.

De ce aș alege altă cale, până la urmă?

Tristețea nu duce nicăieri. Depresia mă adâncește în mizeriile minții. Supărarea mă face să vreau să le trântesc oamenilor scaune, mese și pietre în cap, apoi îmi dă procese de conștiință și mă obligă să deal with them. Teama mă face să bat pasul pe loc și să trăiesc într-o singurătate groaznică, care mă îmbolnăvește fizic.

Le-am experimentat pe toate până acum.

Știu cum este să fii cel mai trist om din lume, cel mai depresiv și cel mai supărat, să îți fie teamă și să treci prin toate de unul singur. Știu cum este să te simți mizerabil și să trăiești captiv într-o minte care proiectează numai scenarii demne de filme din categoria dramă.

Astăzi aleg să-mi bag ce n-am (Penisul. Asta ca să nu zic pula și să îmi facă fanul meu principal morală pentru că vorbesc ca în mahala. Aoleu, mami! Mi-a scăpat!) în toate stările astea, ale mele sau ale altora.

Aseară, înainte să adorm, m-am gândit la oameni. La oameni în general. Oameni care au venit, oameni care au ales să plece, oameni care au ales să rămână, oameni care au plecat, apoi s-au întors… Oameni care au ajuns pe lângă mine și nu știu încă dacă este loc de stat, oameni care au plecat și nu au cum să se mai întoarcă în dimensiunea asta în care trăiesc și grăiesc eu, oameni de care îmi este al dracului de dor și pe care încă îi iubesc din toată inima.

Recensământ am făcut aseară în capul meu, și nu alta. Instituțiile publice responsabile cu recensământul, m-ar angaja instant dacă ar știi ce pricepută mi-e mintea în domeniu.

Râd.

Să vă spun o întâmplare din copilărie.

Aveam vreo nouă ani și eram în vacanța de vară.

Eram acasă la taică-miu și răsfoiam o carte de-a lui Freud. Tata privea la televizor atunci când am mers la el cu cartea în brațe și i-am spus ceva de genul:

– Tati, știai că oamenii care visează au psihoză? Tu visezi? Eu nu vreau să mai visez, că nu vreau să fiu bolnavă!

Taică-miu a pus televizorul pe mute și s-a uitat la mine ca la turnul din Pisa. Și-a tras capul pe spate, a întins mâna dreaptă către mine și m-a întrebat pe un ton dur:

– Ce citești acolo? Ia dă încoace să văd!

I-am dat cartea și mi-am luat în gând adio de la ea. Știam că avea să o facă pierdută din aria mea vizuală și că urma să îmi interzică să mai intru în bibliotecă. Așa făcea mereu. Am avut niște părinți atipici. Părinții în general își roagă la propriu copiii să citească, dar nu și ai mei! Ai mei puneau biblioteca sub cheie!

– Iar citești cărți care nu sunt potrivite pentru vârsta ta? Ți-am spus de atâtea ori că nu ai voie să citești cărți pentru adulți!

– Dar tati…

– Sor-ta ce face? Du-te afară la joacă! V-am luat rachetele alea de badminton. Mergi și joacă-te cu ele, lasă cititul, că ești în vacanță acum!

Ce era să mai zic? Am plecat afară bosumflată. Sor-mea era dispărută din peisaj. Principala ei activitate consta în a se ascunde de mine. O vedeam cinci minute dimineața când ne trezeam și alte cinci minute seara când ne puneam să dormim. Îmi acorda atât de multă atenție, încât aveam impresia că hainele pe care le port mă fac să fiu invizibilă în fața ei, motiv pentru care de multe ori când era pe lângă mine, mă dezbrăcam și umblam goală pe lângă ea, pentru că știam că atunci mă băga în seamă. Urla la mine cu o voce pentru care sopranele ar fi ucis: Pune, fată ceva pe tine!!! De ce stai dezbracăcată??? Dar măcar mi se adresa. Mă vedea. Nu aveți nici cea mai vagă idee cât de tare mă bucura faptul că mi se adresa, chiar dacă o făcea într-un mod ieșit din comun!

Nu știam ce să fac prin curte de una singură, așa că am început să mă joc cu câinele. Un pechinez pufos, gri, pe care îl chema Zorro, pentru că părea că poartă o mască pe ochi.

Mă întrebam dacă și câinii visează când tata a ieșit afară să fumeze o țigară, vorbind la telefon.

Eram după un zid al casei, așa că nu mă vedea, dar eu îl auzeam și am tras concluzia că vorbește cu mama: Fii-ta aia mică iar și-a băgat nasul în bibliotecă. A venit la mine cu Phihanaliza în brațe și mi-a spus că nu vrea să mai viseze. Asta doctor de nebuni o să se facă. În loc să își rupă dinții într-o bordură ca un copil normal, stă și dă târcoale la bibliotecă și îl citește pe Freud la nouă ani! Are o curiozitate în ea, ceva de speriat! Sper să nu ajungem să îi fim pacienți!

Vorbea serios. Nu glumea. Era speriat.

Am înțeles din tonul lui că sunt un copil greșit, și mai, mai că îmi venea să merg să mușc dintr-o bordură, să îl fac să creadă că sunt normală.

După momentul ăsta, ni s-a umplut casa cu cărți scrise de Frații Grimm, Ion Creangă, Petre Ispirescu și alții pe care i-am găsit a fi extrem de plictisitori la vârsta aia, și toate, dar absolut toate erau puse la vedere, așezate parcă strategic, prin toate locurile pe lângă care treceam prin casă.

Poveștile lor nu îmi inspirau nimic. Mă plictiseau și mă făceau să casc până când mă lua somnul, iar somnul îmi dădea vise, și cum mie îmi prinsese rădăcini în minte ideea că a visa este totuna cu a fi bolnav, începuse să îmi fie teamă să mai citesc povești sau să adorm.

La câteva zile după momentul Freud, stăteam în curte pe ce a mai rămas dintr-un trunchi de copac tăiat și priveam în gol. Taică-miu își făcea de treabă prin curte și m-a surprins faptul că m-a observat. A venit la mine și m-a întrebat pe un ton blând:

– Ce faci aici, bubulino? De ce ești supărată?

Nici nu l-am privit când i-am răspuns:

– Pentru că sunt bolnavă și nu vreau să mor!

A rămas interzis. Bietul om, nici nu știu cum și-a găsit cuvintele.

– De ce spui asta? Cum adică ești bolnavă?

– Păi în cartea aia pe care mi-ai luat-o atunci, scria că oamenii care visează au psihoză. Și am căutat în Dex. Psihoza este o boală. Iar eu visez mereu.

A inspirat aer puternic, s-a șters cu mâna dreaptă pe toată fața, s-a pus pe vine în fața mea, și-a pus o mână pe piciorușele mele și cealaltă pe spatele meu, iar atunci m-am simțit protejată.

– Nu ești bolnavă și nu o să mori. Toți oamenii visează. Și eu visez, și mami visează. Toți oamenii visează! Este ceva normal! Domnul care a scris cartea din care ai citit tu, este specialist într-un domeniu pe care tu nu ai cum să îl înțelegi acum și din cauza asta nu ți-am dat voie să continui lectura. Este un domeniu destul de greoi, pe care nici măcar eu nu îl înțeleg, dar dacă vrei, ca să te liniștești, putem să citim împreună din carte până când ne prindem amândoi ce a vrut el să spună de fapt. Așa că liniștește-te și nu mai fii supărată, pentru că nu ești bolnavă!

M-a apucat de fălcuța dreaptă, apoi m-a sărutat pe cap și m-a luat în brațe de acolo.

Că eram în brațe la tata sau că eram cățărată într-un copac, sentimentul era același. Mă aflam la înălțime în ambele cazuri, iar asta îmi plăcea!

Aseară, după ce am făcut recensământul, m-am gândit la tatăl meu și mi-a venit în minte amintirea asta.

Recensământul m-a făcut să îmi dau seama că dintre toți oamenii care s-au perindat și încă se perindă prin viața mea, numai doi au fost capabili să îmi explice lucrurile într-un mod care să mă și ajute să le înțeleg. Unul a fost tata, celălat este mama!

Oamenii ăștia doi pentru care îi sunt extrem de recunoscătoare Universului, au reușit să mă facă să înțeleg lucruri, pentru că atunci când îmi explicau câte ceva, interesul lor era îndreptat la propriu către mine. Își dădeau silința să mă ajute să înțeleg tot ceea ce nu făcea sens în capul meu, chiar dacă asta presupunea ca ei să treacă prin atacuri de panică pentru că i-a înzestrat Dumnezeu cu un plod care pune prea multe întrebări, la vârste nepotrivite. Majoritatea părinților sunt oameni lipsiți de orice formă de egoism atunci când vine vorba despre copiii lor. Mai sunt și excepții de la regulă, dar cei mai mulți dintre părinți ajung să experimenteze iubirea la realul ei potențial atunci când au copii. Cine încă mai are părinți, ar face bine să înceapă să îi prețuiască și să îi mulțumească Universului în fiecare clipă pentru ei, pentru că cele mai importante lecții în viață, de la ei le învățăm!

Spuneam la început că am experimentat multe stări până acum, și într-un final, astăzi, am ales să merg prin viață distrată.

De ce v-am povestit despre tatăl meu și a părut că sar din lac în puț?

Pentru că omul care mi-a fost tată, m-a făcut să mă afund în cele mai adânci zone ale tristeții atunci când și-a pus inima pe pauză și a plecat din lumea asta din senin, pe nepusă masă.

Aseară, gândindu-mă la diverși oameni, am devenit tristă.

Nu vă pot spune prin cuvinte cam cât de tristă, dar vă pot spune că motivul a fost acela că de câteva zile, simt că pentru unii oameni care din motive numai de Dumnezeu știute au început să conteze pentru mine, vorbesc chineză și sunt de neînțeles, iar asta mă mâhnește teribil și mă face să mă simt ca în copilărie, când eram convinsă că sunt invizibilă pentru sor-mea.

Înainte să adorm, „m-am rugat” la Univers să îmi dea o soluție pentru starea asta de tristețe. Am fost cam bossy de fapt, pentru că am rostit cu voce tare ceva de genul: Hai, mă mai scutești de toate astea? M-am săturat! Ce trebuie să fac să schimbi și tu foaia? Să mă călugăresc, sau ceva?

Și bineînțeles că m-am pus să dorm tristă, supărată și nervoasă pe toată lumea și pe întreaga existență.

Nu știu pe unde mi-a călătorit mintea în timpul somnului, cert este că azi dimineață m-am trezit și era o voce în capul meu care îmi repeta: Alegeri. Totul ține de alegeri. Alege! Ce alegi, aia trăiești.

Am început să râd și parcă ceva a făcut click în capul meu. Știam că viața este formată din suma tuturor deciziilor mele și că alegerile pe care le fac sunt cele care îmi generează diferite stări. Nu știam însă că încă sunt atât de proastă încât să cred că îmi permit să îmi irosesc perioade prețioase din timpul meu cu porcării care nici măcar nu sunt reale și pe care mintea în general le consideră importate doar prin prisma faptului că îi permit să nască scenarii în jurul lor.

Râd.

Aleg să râd și să îmi dau voie să mă distrez chiar și cu lucruri care nu sunt tocmai funny.

Și pentru că aleg asta, ceva îmi spune că o să și reușesc.

Încă mă gândesc la tata.

„Du-te afară la joacă, lasă cititul!”

Omul mă îndemna să fac asta la propriu, ca să îl scutesc pe el de explicații și de multe întrebări care începeau cu „De ce?”.

Acum îmi dau seama că mi-ar prinde bine și acum un om care să mă scoată din ale minții și să mă trimită pe terenul de joacă, pentru că, cu toată frumusețea ei, mintea nu se poate compara cu potențialul pe care îl are sufletul, pentru că acesta este constant pus pe joacă.

Vai, cât am aberat. Mă opresc.

In and out.

Plec la joacă. Și ceva îmi spune că o să mă distrez!

Tata ar fi mândru de mine.