Fumam o țigară și priveam cerul.
Puteam vedea avioane din poziția în care stăteam. Unele decolau, altele aterizau, iar asta mă făcea să mă gândesc la ups and downs of life. “Viața este frumoasă!” îmi spuneam în gând, chiar dacă personal, aterizez mereu în cap după ce reușesc să mă înalț câte puțin.
Nici nu mi-am dat seama când s-a apropiat de mine. Eram pierdută în contemplarea vieții.
– Ai un foc?
Și m-am auzit vorbind:
– Am.
Apoi mi-am văzut în continuare de avioane.
– Și… Îmi dai, te rog?
– Îți dau. Am crezut că doar vrei să îmi faci inventarul poșetei. I-am spus zâmbind, apoi i-am întins bricheta. Poftim! Și mi-am ridicat iar ochii la cer, fericită și mândră de mine că nu i-am oferit-o înainte să mi-o ceară!
Își aprinde țigara, iar în timp ce îmi înapoiază bricheta, mă întreabă pe un ton de-a dreptul curios:
– Ce faci singură aici?
Îmi cobor privirea spre ea, ridic mâna în care am țigara și i-o arăt, apoi mă uit în jurul meu și îi indic cu bărbia alți oameni care își făceau veacul prin locul în care eram. Mă comport precum o mută, numai ca să nu îi spun ce am în minte. Ești semi chioară? Nu vezi că mai sunt oameni pe aici? Unde mă vezi singură? Sau ai ochi numai pentru mine, nebuno?!?
Își dă seama că nu am chef să îi vorbesc, așa că îmi spune pe un ton trist de această dată:
– Înțeleg…
O ignor și rămân în cer.
Chiar dacă tace pentru câteva clipe, îi pot simți privirea în ceafă, pentru că stau cu spatele la ea. Știu că are ceva de spus și nu mă va lăsa în pace până când nu va da afară tot ceea ce o macină, așa că mă uit la ceas înainte să înceapă să vorbească, în ideea că îi voi da de înțeles că sunt pe grabă, chiar dacă nu eram.
Nici nu am lăsat bine mâna stângă în jos, că și începe să turuie.
– Am divorțat de soțul meu.
Cobor iar din cer, o privesc fără expresie și îi spun sec:
– Felicitări!
Apoi îmi sting țigara și mă rezem cu spatele de un zid cu mâinile împreunate și cu ochii în sus.
Ea îmi urmează exemplul și se aliniază cu mine, pe același zid. Tace pentru câteva clipe, iar după ce privim împreună un avion care tocmai decola, își dă play la vorbe.
– Știi… Avioanele mă duc cu gândul la oamenii dragi, pentru că mereu când sunt într-un aeroport, știu că sunt mai aproape de ei.
– Pe mine mă duc departe de toți cei pe care îi iubesc. Mă duc departe de tot și de toți, dar mă aduc mai aproape de mine.
– Ești norocoasă!
– Nu cred în noroc. Sunt curajoasă.
– Câți ani ai?
Pretind că nu aud întrebarea și privesc cerul. Îmi respectă decizia de a nu îi împărtăși vârsta mea, și continuă să vorbească despre ea.
– Eu am patruzeci și trei. Am fost căsătorită douăzeci și cinci de ani cu soțul meu. Fostul meu soț, de fapt. M-am căsătorit prea tânără. Ar fi trebuit să o ascult pe mama, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, când îmi spunea să nu mă grăbesc. Abia acum mi-am dat seama că avea dreptate, dar este prea târziu. Mult prea târziu. Măcar am doi băieți minunați din căsătoria asta. El nu a vrut copii. Când a aflat că sunt însărcinată, m-a pus să fac avort. Își dorea să se mai bucure de viață și își imagina că un copil i-ar ruina visele. Nu l-am ascultat, așa că nu a mai vorbit cu mine șase luni. Am stat la mama, ce era să fac? Îmi era teamă că mă va răni dacă voi sta prin preajma lui. A revenit cu picioarele pe pământ când eram cu burta aproape de gură… M-a luat acasă și a fost totul frumos până când a aflat că are un băiat. Își dorea fetiță. Nu l-a iubit pe Robert, iar pe mine m-a făcut să mă simt vinovată că nu i-am făcut fată. E, timpul a trecut, am rămas însărcinată din nou, am mai făcut un băiat, l-a renegat și pe acesta, dar eu am fost fericită. Mereu am știut că o să fiu mamă de băieți. Tu ai copii?
– Nu.
– Copiii îți dau cel mai frumos sentiment din lume. Ce simți atunci când ești mamă, nu se compară cu nimic. Abia când o să fii mamă o să înceapă viața să facă sens.
Nu i-am spus nimic, dar în mintea mea era o voce care urla: Cine te crezi, cucoană, de îmi spui când o să facă viața mea sens?
– Îmi iubesc copiii. Le-aș da și o parte din mine dacă ar fi nevoie, dar fiind mamă de băieți, am putut să îi observ de aproape. Și să știi, draga mea, bărbații sunt lași. Și ei, ca tatăl lor, fug de responsabilități. Vor doar să se bucure de viață și să nu ofere nimic în schimb. Dar așa sunt bărbații. Nici eu, ca mamă, nu îi pot schimba, chiar dacă m-am mințit multă vreme că o pot face. Știi de ce te-am abordat?
Și își bagă mâna în buzunarul jaketei pe care o purta, de unde scoate o brichetă și mi-o arată din palma ei.
– Aveam brichetă. Dar te-am văzut și mi-ai amintit de mine în tinerețe.
– Aș vrea să îți spun că mă miră lucrul acesta, dar sunt conștientă că îi putem vedea numai pe oamenii care ne oglindesc. I-am spus privind către cer.
– Ești deșteptă pentru vârsta ta. Îmi place de tine. Câți ani ai? Douăzeci și șase?
O fixez cu privirea și îi spun serioasă:
– Ia-mă acasă dacă tot îți place de mine.
Începe să râdă.
– Mi-ar plăcea să fac asta, dar pari genul de om care nu are stare să stea într-un loc. Nu cred că ți-aș face un bine.
– Glumeam. Este o expresie pe care o folosesc de fiecare dată când îmi face cineva un compliment, pentru că nu știu cum altfel să reacționez.
– Înțeleg.
– Ce bine!
– Nu vrei să îmi spui ce vârstă ai, bine! Să îți mai spun de mine atunci.
– Da, te rog! Chiar mă interesează viața ta! Nici nu știu cum am putut să trăiesc douăzeci și opt de ani fără să îți știu povestea.
Râde din nou și își duce mâna dreaptă la nas pentru a-l șterge.
– Ești atât de tânără! Ești căsătorită?
– Nu, dar am pisică! Se pune?
– Să nu te căsătorești! Să nu îți dai libertatea la schimb, pentru nimic în lume! Rămâi așa! Căsătoria este o minciună! Cine te va iubi, îți va sta alături toată viața, fără să aibă nevoie de semnătura ta sau a lui pentru asta. Ține minte lucrurile astea! Când te căsătorești, intri într-un cerc vicios. Ceva se schimbă în mințile celor căsătoriți. Am văzut asta peste tot în lume, la toate cuplurile căsătorite. Odată ce te căsătorești, te legi singură la mâini, la ochi și la gură. Nu mai ai cum să faci tot ceea ce îți dorești, treci cu vederea lucruri care te rănesc, și îți înghiți cuvintele, dar cu toate acestea, ajungi să te complaci în situația în care te afli și să îți fie teamă să faci vreun pas către o schimbare, mai ales dacă ai și copii.
O ascultam și îmi repetam în minte “Nu îmi aparține scenariul. Nu, nu, nu! No! Asta este povestea ei.”
– Eu m-am temut douăzeci și cinci de ani! Am fost conștientă din primul an de căsătorie că nu o să fiu fericită cu bărbatul care m-a ales de soție. El m-a ales pe mine. El m-a cerut de nevastă. Eram mică și proastă și am spus da fără să stau pe gânduri, pentru că știam că așa se face. Așa văzusem și eu prin filme. Am crezut că dacă cineva mă alege, trebuie să îl aleg și eu pe el. Dar nu el era alesul meu. Am acceptat pentru că am crezut că sunt specială pentru el. Faptul că m-a întrebat dacă vreau să mă căsătoresc, m-a făcut să mă simt specială. Dar nu eram specială, eram doar proastă, pentru că abia acum, după ce am avut curaj să bag divorț, am început să mă simt specială.
– L-ai iubit pe soțul tău?
– Nu l-am iubit. Nu l-am iubit niciodată. Am încercat, dar nu am putut. A fost un om rece, distant și egoist. Cum aș fi putut să îl iubesc?
Îi zâmbesc, tac pentru câteva clipe, apoi reformulez întrebarea.
– Pe tine te iubești?
I se măresc ochii.
– Pe mine??? Mă iubesc, da!
Nu se iubește. Nu s-a iubit niciodată. Din cauza asta nu l-a putut iubi nici pe el. Dar nu este de datoria mea să îi luminez existența. Îmi mușc limba și tac.
Mă uit din nou la ceas, dar nici nu văd cât este ora. Îmi scot o țigară din pachet și o întreb dacă îmi dă bricheta ei.
Începe să râdă:
– Sigur, îți eram datoare cu un foc!
Îi fac cu ochiul, îmi aprind țigara, îi dau bricheta înapoi și privesc iar spre cer.
– O să mai fumez și eu o țigară cu tine, apoi o să plec să mă aranjez, pentru că am un eveniment în seara asta. Ești cazată aici, la hotel?
– Da.
– Vrei să luăm cina mai târziu? Știu un restaurant unde se mănâncă foarte bine aici în zonă.
– Nu, mulțumesc! Plec mâine dimineață și vreau să mă odihnesc.
Întinde mâna dreaptă și îmi spune zâmbind:
– Eu sunt A. Îmi pare bine să te cunosc!
Îi apuc mâna și îi spun cu plictiseală în voce:
– Laura.
– Știi, Laura… Ești misterioasă. Iar eu nu mă bag de obicei în seamă cu oamenii. Dar pe tine te-am văzut privind către cer ca și cum ai căuta ceva acolo, așa că am început și eu să caut cu tine. Nu am găsit nimic. Și nu știu ce cauți tu, dar experiența îmi spune că sigur ai pierdut ceva, sau poate pe cineva, așa că dacă vrei să vorbești, sunt aici să te ascult.
Am revenit iar cu privirea asupra ei și m-am holbat de-a dreptul la ea abținându-mă să nu o ating, pentru a avea garanția că este reală. Cine Dumnezeu este femeia asta, și de unde până unde “mă citește” ea pe mine? Și acum că mă uit la ea cu atenție, parcă nu pare deloc de patruzeci și câți ani a spus că are. Pare mai tânără. Și vai, ce privire blândă și pătrunzătoare are! Uitându-mă la ea, mi-am dat seama că i-aș putea spune și eu toată povestea vieții mele, cu certitudinea că o va lua cu ea în mormânt.
– Mulțumesc, cred… Nu am pierdut nimic și pe nimeni. Încerc doar din răsputeri să mă găsesc pe mine. Dar nu vreau să vorbesc despre asta.
– Înțeleg!
Păi nu înțelege ea? Dacă mai aud o dată expresia asta, îmi explodează creierul! Mă duce cu gândul la ceva ce vreau să îmi scot din minte.
Își stinge țigara, apoi îmi spune pe un ton cald:
– Am plecat. Se face târziu. Mă bucur că te-am văzut, Laura!
Și m-a privit de parcă aceea a fost ultima dată când ne-am fi văzut, cu părere de rău…
– Bye!
M-am întors din nou cu ochii în cer, cuprinsă de oboseală și cumva tristă pentru că a plecat. Mi-ar fi plăcut să îmi mai vorbească, chiar dacă la început am fost deranjată de faptul că s-a băgat în seamă cu mine și mi-a perturbat liniștea.
Îmi mai aprind o țigară cu gândul că este ultima, îmi scot telefonul din buzunar, apoi îl bag înapoi. Nu m-a căutat nimeni. Nu mă caută nimeni de multă vreme…
Mă pierd din nou în cer și la scurt timp îi aud vocea, așa că revin pe pământ.
– Laura?
Îmi zâmbește blând și îmi întinde cartea ei de vizită:
– Te rog să îmi scrii când vrei. Mi-ar plăcea să te mai văd.
Iau cartea de vizită și zâmbesc fără să spun nimic, apoi privesc lung în urma ei.
Când o pierd din aria vizuală, mă uit la cartea de vizită și văd că scrie boldat writer sub numele ei.
Încep să râd singură și mă bucur că nu i-am spus mai nimic, chiar dacă mi-ar fi prins bine și mie o eliberare.
Deci și tu cauți povești, doamna A. Știu strategia asta. Începi să le povestești oamenilor drame închipuite din viața ta, doar pentru că știi că o vor face și ei la rândul lor… Ce bine că am avut cerul la dispoziție și m-a ținut ocupată! Altfel, te-aș fi inspirat să scrii cea mai adevărată dramă din toate timpurile.
O caut pe google și culmea, o găsesc. Găsesc și evenimentul la care va participa, câteva citate care i-au adus celebritate și o știre într-un ziar de cancan, care îi anunță divorțul. Nu m-a mințit. Chiar a divorțat.
Îmi sting țigara și merg în cameră. Acum că știu că este scriitoare, mi-ar plăcea și mie să o mai întâlnesc.
Îmi fac un duș și adorm buștean, iar când mă trezesc, caut cartea de vizită, pentru a mă asigura că nu am visat.
Am găsit-o.
O caut din nou pe google și îi citesc câteva texte. Și ea, scrie ca mine. Despre oameni și sentimente. Se eliberează prin scris. Mă mir că a simțit nevoia să și vorbească, dar sunt recunoscătoare pentru că a făcut-o.
Cobor iar la fumat, dar afară este întuneric iar cerul este acoperit de nori, așa că nu mă mai uit în sus, ci analizez discret oamenii din peisaj.
Mă întreb care o fi povestea lor și ce se ascunde dincolo de zâmbete, de cuvintele și de privirile lor pierdute. Cred că toți au avut parte de momente bune, de momente mai puțin bune, de frumos și de urât în viața asta… Cred asta, pentru că eu am avut parte de toate.
Mi se face frig, așa că sting țigara înainte să o termin. Ajung în cameră, bag cartea de vizită a lui A în portofel și caut pe net o carte de-a ei.
O descarc pe telefon, apoi mă apuc să citesc și adorm. Îmi place cum scrie și mă amuză faptul că am scris amândouă despre același lucru, cu aceeași viziune asupra lui.
Ceva îmi spune că nu ne-am întâlnit întâmplător…
Unfuckyourself 