Lost In Space

Ajunsă acasă după o noapte lungă cât un an, mi-am făcut duș, m-am îmbrăcat în ceva lejer și am mers la bucatarie.

Nu să gătesc, nu. Să beau cafea și să fumez.

M-am așezat pe scaun, am pus țigările și cafeaua pe masă, apoi m-am holbat puțin în gol pe fereastra rotundă a bucătăriei care dă către un parc de copii. Nici nu am apucat să îmi trag bine sufletul, că Universul mi-a și făcut rost de companie. Doamne, chiar îmi doream să mă bucur de mine! După prea multe ore petrecute cu exagerat de mulți oameni, efectiv am ajuns să am fantezii cu mine. Cu mine singură!

Una dintre colegele mele de apartament a intrat pe ușă ciufulită toată, abia trezită din somn.

– Fumezi prea mult, Laura!

Atât. Direct, așa. Nu tu “Bună dimineața, Soare!” nu tu “Îți mulțumesc pentru că ai mereu grijă de pisica mea când sunt plecată!”, nimic.

Am privit-o fără expresie și m-am abținut să nu îi spun ce gândeam: Și tu mănânci cât un elefant, dar eu nu mă bag în viața ta. Ia vezi-ți tu de mușchiul tău de vacă moartă și lasă-mă pe mine să îmi văd de ale mele! Nici măcar nu îmi aprinsesem vreo țigară. Scrumiera era golă. Cum a ajuns ea la concluzia că fumez prea mult, nu știu.

– Bună dimineața și ție! Vrei și tu? Mai am un carton.

A început să râdă.

– Nu, nu! Îți mulțumesc! Nu fumez!

Am răspuns din nou în capul meu: Păi mai bine te-ai apuca de fumat, și te-ai lăsa de mâncat animale moarte, omorâte de oameni!

În realitate am tăcut. Mi-am băgat căștile în urechi, am dat play la piesa asta și mi-am aprins o țigară, după care am revenit la holbatul în gol pe fereastră.

În creier îmi sună tare niște versuri din cântec “If only I could wake you up, my love, my love, my love…”, și aproape că îmi vine să le fredonez, dar mă abțin. Mă unge pe suflet piesa asta!

Chiar dacă priveam pe fereastră, de fapt nu priveam niciunde și nu vedeam nimic din tot ceea ce era afară, pentru că eram undeva în interior. În interiorul meu.

Mă gândeam iar la oameni și la iubire. Mă gândeam la cât de dor îmi este, la cât timp a trecut de când m-a îmbrățișat cineva ultima dată și rupeam petale imaginare, pentru a-mi da seama dacă mă iubește, sau nu.

Cine? Nu știu nici eu. Oricine. Ce este mai important? Că suntem iubiți, sau de către cine? Ce relevanță are sursa pentru suflet? Nu are. Sau are? Nu are, la naiba! Și oricum, iubirea vine din noi, nu din alții. Deci pentru cine rupeam petale? Pentru mine…

Colega de apartament și-a făcut cafea și s-a așezat super fericită pe celălat scaun care era în fața mea.

Am văzut-o cu coada ochiului și mi-am dat seama că spune ceva. M-am uitat imediat în jur, să văd dacă vorbește cu mine, sau cu pisica. Rahat! Pisica nu este aici. Vorbește cu mine. De ce, Doamne, de ce??? Am hotărât pe moment că nu este cazul să mă comport ca o autistă, chiar dacă deep inside my heart, asta era tot ceea ce îmi doream. Am oprit muzica și am rugat-o să repete ce a spus, pentru că nu am auzit-o.

A repetat, dar nu am auzit-o nici de data asta. Încă aveam mintea înrădăcinată în ruptul petalelor.

A vorbit mult, dar nu am ascultat-o, chiar dacă mi-am dat silința să fiu acolo cu ea. Am reținut ceva legat Milano și o alergie a pisicii, dar totul este vag.

Mi-a captat atenția abia când m-a întrebat dacă poate să ia o țigară de la mine. Atunci am ieșit din întunericul minții mele și am intrat însfârșit în bucătărie.

– Parcă nu fumai.

– Mai fumez uneori, atunci când beau.

Iau cana ei de cafea de pe masă și o duc la nas, în timp ce o întreb:

– Nebuno, ți-ai făcut irish coffee în dimineața asta?

A început să râdă.

– Nu, nu. Este cafea cu lapte.

– Okay, și care este rostul țigării, dacă fumezi numai când bei? Sau când ai spus asta te-ai referit la băut în general, gen apă, cafea, suc? Pentru că eu personal, asociez băutul cu alcoolul.

Râde din nou.

– Nu, nu. Da, ai dreptate.

Mă pufnește și pe mine râsul.

– Nu, nu, ce? Da, ce? Hai, că vorbim chineză amândouă.

– Da, ai dreptate. Fumez când beau alcool. La asta m-am referit. Dar mereu când te văd pe tine că fumezi, parcă mă faci și pe mine să vreau.

– Amazing!

Îi întind pachetul de țigări si bricheta.

– Ia și fumează! Și stai liniștită, o să trec asta pe lista mea de păcate.

Și-a aprins țigara, apoi m-a întrebat ce planuri am pentru restul zilei.

M-a închis cu întrebarea asta.

În mintea mea s-a declanșat un întreg proces. Eu acum ce fac? Dacă îi spun că nu am niciun plan, poate îmi spune că are ea și mă invită și pe mine. Nu am chef de ea. Dacă îi spun că am vreun plan, chiar dacă nu am, poate îmi spune că ea nu are nimic de făcut, apoi o să mă simt obligată să o invit să ia parte la planul meu pe care va trebui să îl inventez pe moment… O să îi spun adevărul! Nu am planuri. Poate că mă întreabă doar de dragul conversației, pentru că nu are ceva interesant de spus…

– Nu am planuri. Probabil o să stau în casă și o să mă uit la un serial pe Netflix.

– Ce serial?

– Am început să mă uit la Lost In Space. Și în mintea mea rula pe repet “Bravo, Lauro! Tocmai ai lungit discuția! Te rog nu-mi spune că vrei și tu să îl vezi! Te rog! Insist! Te rog frumos! Frumos tare de tot! Bravo, Lauro!”

– Cu ce este?

– Cu niște oameni care călătoresc prin spațiu. “Te rog, rog, rog! Spune-mi că faci ceva mișto azi cu viața ta și nu ai timp de serialele mele!”

– Interesant! Este pe Netflix?

– Da, asta ți-am zis mai devreme.

– Scuze, nu am auzit.

– Nu-i problemă. Poate nu am spus cu voce tare și doar am gândit. Haha.

Știam că i-am spus.

– Tu ce faci astăzi? “Te rog, ia-te și du-te în lume!”

– Merg la piscină cu niște prieteni. Vrei să mergi?

– A, nu. Merci mult! Nu am chef de piscină. O să mă pierd și eu în spațiu, uitându-mă la serialul ăla.

– Okay, mă anunți dacă vrei să vii.

– Sure. Merci!

– Merg să mă pregătesc. Te las.

– Mergi cu Domnul! Distracție plăcută!

– Haha.

Și a plecat din bucătărie, iar eu mi-am băgat din nou căștile în urechi și am dat play la aceeași piesă.

“I’m waiting up, saving all my precious time…”

De data asta fredonez. Nu știu dacă mă aude cineva, dar nici nu îmi pasă.

Mă uit pe geam și văd patru pisici. Una mare și trei pui.

Ceva din mine mă face să mă ridic instant de pe scaun. Pun mâna pe un cuțit (Nu mi-am propus să linșez bietele pisicuțe, stați liniștiți, mâncătorilor de animale moarte!), iau o sticlă de plastic goală, îi tai fundul și o umplu cu apă, apoi pun bobițe într-o pungă, din mâncarea pisicii colegei de apartament.

Ies afară cu gândul de a hrăni și a hidrata pisicile, dar cum orientarea în spațiu nu este punctul meu forte, am luat-o la dreapta în loc de stânga, așa că am dat ocol întregii clădiri pentru a găsi fioroasele feline, afară fiind numai patruzeci de grade.

– Aoleu, amărâtelor! Cum puteți să trăiți așa? Și ție ce ți-a trebuit, nebuno, să faci pui? Nu vezi ce cald este afară?

Da, am vorbit singură, stând pe vine în fața pisicilor care mieunau și se dădeau pe lângă mine.

Le-am pus mâncarea și apa jos, pisica mamă a mirosit-o, apoi a lins puțin apa.

M-am ridicat și am dat să plec. Pisicile, toate după mine în șir indian, apoi grămadă în picioarele mele. Mai, mai, că m-am împiedicat în ele.

M-am oprit din mers și le-am vorbit, de parcă m-ar fi înțeles:

– Nu veniți după mine! V-am pus apă și mâncare acolo!

Ele nimic. Tot în picioarele mele.

Mă întorc în locul cu apă și mâncare, iar ele mă urmează.

– Stați aici!

Plec. Iar vin după mine. Mă pufnește râsul.

– Mă, nu mai veniți după mine! Stați aici!

Nimic. Meow, meow! Și mă priveau de jos cu niște ochi mari, de parcă eram rupta din Soare, și nu alta.

– Ce vreți? Să vă mângâi? Sunteți murdare!

Mă întorc din nou la locul cu mâncare, mă pun din nou pe vine și după ce mă asigur în minte că odată ce mă spăl o să fiu în afara oricărui pericol bacterian, decid să le iau la mângâiat.

Și le mângâi, mă joc cu ele, le tăvălesc prin iarbă și le scutur blana de praf.

Mă simt bine. Deja nu mai contează că sunt neagră pe mâini de la cât de murdară au blana.

Mi se face foarte cald, așa că hotărăsc să plec.

– Stați aici!

Minune! Au rămas!

Dacă până acum am fost invadată de pisici în drumul meu, de data asta sunt invadată de gânduri.

Ce o fi fost oare în mintea mea, de am presupus că au nevoie de apă și de mâncare? Dar nici nu am presupus măcar! Eram convinsă că le este foame și sete! Am ieșit din casă cu gândul că o să le fac un bine de care ele nici măcar nu aveau nevoie. Plină de compasiune am fost și nu alta, dar când se atingeau de picioarele mele, nu știam cum să scap de ele, pentru că erau murdare. Abia mi-am făcut curaj să le mângâi, și aparent, asta își doreau…

Acum mă gândesc din nou la oameni. Așa fac și cu ei? Le dau numai ce îmi imaginez eu că vor, fără să fiu atentă la ce își doresc de fapt?

Mhm. Sigur așa fac. Așa facem cu toții.

Ne dăm unii altora ce ne imaginăm că vrea celălalt. Ne servim comportamente false, vorbe lipsite de esență, ne hrănim aiurea unii pe ceilalți cu iluzii, fantezii și alte porcării.

De ce facem asta? Nu știu. Dar ceva îmi spune că degeaba…

In and out.

I’m Lost In Space …